Timpul.md

Actualitate 25 Mai 2017 | 09:00

Legați de glie, iobagi la nefârtate

 Motto: Viețile noastre nu ne aparțin. Din pântece în mormânt, suntem ai altora, la trecut și la prezent. Prin oricare crimă și fiece bunăvoință Ne naștem viitorul. (David Mitchell, Cloud Atlas)

Când în noiembrie 2016 am înțeles că urmează să ne trezim cu o Republică Moldova care se întoarce împotriva direcției din care i-a venit dintotdeauna, de când există ca stat independent, atât bunăstarea materială, cât și cea spirituală, adică se întoarce cu spatele spre Apus, probabil ca să arate Apusului care-i fața lui Igor Dodon, stăteam pe niște scări din Chișinău. Fumam, stăteam la sfat cu vreo doi-trei tovarăși, și mă gândeam că numai bine n-o să ne fie cu sclavul lui Putin în fruntea statului.

Eu m-am născut aici, și aș fi putut alege, la fel, ca atâția alți prieteni de-ai mei, să plec „în țările calde”. De fapt, nu, nu e bine că am folosit condițional-optativul la trecut. Am riscat să-mi mint cititorii, și nu doresc să fac asta. Nu „aș fi ales”. Ci am ales. La un moment dat, am semnat o fișă pentru emigrare în Statele Unite ale Americii. Se întâmpla în 2014, vara, și treceam pe corso, adică pe segmentul de Ștefan dintre Vlaicu Pârcălab și Pușkin. S-a apropiat un băiat de-al nostru, moldovean, de mine, și m-a întrebat într-o română perfectă dacă vreau în America. Nu știu de ce nu m-a întrebat în limba de comunicare interetnică, pentru că aproape pe toți ceilalți îi întreba anume în această limbă, nu în limba de stat. M-a intrigat, pentru câteva secunde doar, acest fapt de comunicare interpersonală. Unica explicație cât de cât acceptabilă, logic, e că băiatul acela nu era din Chișinău, ci din provincie, și când s-a uitat la mine, a înțeles că sunt față de naționalitate neslavă (лицo неславянской национальности). Avea ochi căprui, era oacheș și destul de bronzat. Eu am ochi căprui, și trebuie să mă bronzez ca să fiu și eu oacheș, ca acel băiat. Treceam în grabă, ca de obicei, pentru că merg repede când îmi pun în gând să ajung undeva. Și-l vedeam de departe cum încearcă să-și atragă mușterii, dar îl și auzeam cum siluiește cuvintele limbii ruse. Pe care eu o vorbesc fluent, pentru c-am făcut liceu în
Chișinău, nu la țară, „cu țăranii” (mulțumesc, dragi profesori, de la liceul pe care l-am absolvit – n-o spun nici ironic, nici cinic, chiar dacă acesta este un articol cinic). Și-acum, probabil vă întrebați ce problemă am eu cu expresia „persoană cu înfățișare neslavă”. O să divaghez de la ciocnirea aproape nas în nas cu băiatul de la loteria vizelor pentru țara rățoiului Donald Duck, unul din personajele celebre ale lui Walt Disney, și o să vă explic, întorcându-mă apoi, din alineat nou, la continuarea poveștii mele americane care, la fel ca orice poveste, e doar atât, o poveste nematerializată, netranspusă în practică și nimic mai mult.

Problema pe care-o am cu acea expresie folosită de organele de poliție din Federația Rusă nu este în niciun caz cu instrumentul pe care orice forță de ordine publică din orice stat îl folosește pentru descrierea fizionomiilor oamenilor care-i cad pe mână în urma faptului că au comis diferite infracțiuni sau, poate, pur și simplu, un banal ultraj la organul cu epoleți.

Ci cu sensul pe care expresia îl capătă atât în Rusia, cât și în statele care au nenorocul de a avea un șef de stat care-l vizitează pe Vladimir Putin în persoană, după ce niște emisari de-ai lui, de-ai Dodonului, au fost în vizită la Phenian, Pyongyang, Republica Populară Democrată Coreeană. Acela de oameni de categoria a doua, a treia, a patra... et cetera.

Dacă Putin își continuă politica de strângere a șurubului, în fapt, de sudare a șurubului, că nu văd unde-ar mai putea să-l strângă, s-ar putea ca în curând hohotele noastre de râs amar când îl vedem pe Dodon la Moscova să se transforme, de-a binelea, în urlete de furie sinceră, „otkrovennaia”, cum îi place să spună, în limba rusă, mancurtului laș infect care ne este nepreședinte (avem încă libertatea de exprimare, așa că îmi asum ce scriu – un mancurt laș infect și nepreședinte, acesta este și acesta va rămâne în istorie Igor Nicolaevici Dodon). În cele două state cu pricina, Federația Rusă și Republica Moldova, a fi altfel decât cu ten deschis al pielii și, eventual, blond sau blondă, ar putea deveni, știu eu? (nu știu, îmi dau și eu cu presupusul – amintiți-vă tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceaușescu după ce-a vizitat RPDC și cât de repede s-au transformat miștocărelile în tăcere după ce alesul secretar general al PCR s-a înscăunat președinte al Republicii Socialiste România cu sceptru și buzdugan în 1974, într-o ceremonie de cel mai prost gust cu putință, de pervertire a spiritului monarhic inerent poporului român), un fel de interdicție socială, un fel de tabu, caz în care ne-ar obliga dodonul, probabil, să ne vopsim părul în blond sau roșcat și să ne punem lentile de contact.

Ca să nu mai avem ochi căprui, ci albaștri, și să nu mai avem pleata neagră ca pana corbului, ci ruginie, ca frunza din vii toamna, să nu mai avem tenul măsliniu, oacheș sau smolit (sinonime care descriu tenul unui tip antropologic de oameni – europenii sudici, adică noi, popoarele romanice), ci să fim cât mai slavi. Ca să aibă și dodonul plăcere de noi, conducându-ne, și să avem și noi plăcere de el, notre maître, stăpânul, „vladîka”, împreună cu Kantarean și toți ceilalți băiețași nu neapărat cu ochi albaștri, dar cu foi semnate prin sertărele din arhivuțe moscovite.

Acum, să mă întorc cu povestioara mea la acel voluntar cu ochi căprui de care aproape că m-am ciocnit, grăbindu-mă ca de obicei, pentru că sunt cam hăbăuc de felul meu, așa. M-a întrebat dacă vreau în State și i-am zis că vreau. Am semnat pentru trei ani, și anul acesta e ultimul în care la loteria vizelor mai puteam să câștig. Faptul că suntem deja în mai, iar la începutul fiecărei luni de mai a fiecărui an se anunță rezultatele pentru emigrare permanentă dincolo de Oceanul Atlantic, și eu nu am primit nicio înștiiințare pe adresa de e-mail, mă face să cred că mi-am ratat șansa să plec cu traiul în America.

Nu pot să-mi explic această legare de glia acestui loc decât printr-o stranie întorsătură a soartei de fiecare dată când îmi ziceam că m-am rupt de ea și acum voi fi liber să gust și eu din fructele interzise ale Americii.
„Ne-au învățat atât de îndelung să-ți iubim fructele interzise”, cânta pe vremuri formația sovietică Nautilus Pompilius, condusă de legendarul Veaceslav Butusov, în piesa „Goodbye America”.

Pentru prima dată am vrut să merg acolo când aveam 14 ani, cu un program de schimb de elevi numit „Future Leaders Exchange” (FLEX). Apoi am mai încercat, până prin liceu. N-am reușit niciodată.
Nu am reușit să văd niciodată țara care mi-a făcut un cadou pe neprins de veste, în 2000, pe când aveam 11 ani, eram în clasa a șasea și mă uitam seara la Pro TV, oferindu-mi în prime time filmul „Forrest Gump”. Cel mai frumos film de lungmetraj despre un băiat cu sindrom Asperger pe care l-am urmărit vreodată cap-coadă, fără să mă concentrez la altceva.
Nu știu dacă voi reuși vreodată.
Noi avem dodon.
Și dodonul ne are pe noi, numai că nouă încă ne place.
Până când?

Răspunsul la această întrebare s-ar putea să-l știe doar un poet italian din secolul al XIII-lea, Dante Alighieri, pentru că – am impresia – doar din „Divina Comedie” mai putem afla, astăzi, în care cerc al infernului am ajuns. Și cât mai avem până la Purgatoriu. Și-apoi, cât mai avem până la Paradis. Cea mai bună traducere în română îi aparține lui George Coșbuc, v-o recomand. Eu am citit-o la țară, în Basarabia, într-o vacanță de vară, printr-a opta - a noua. Cu grafie chirilică, tipărită la noi, la Chișinău, pe la începutul anilor 1960. Când încă se putea. Înainte de 1968.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus