Limba română în Republica Moldova: situaţia şi perspectivele

În primul rând, se impune o constatare cu tentă optimistă: legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989 de către fostul Soviet Suprem al fostei RSSM, a avut un impact pozitiv în primii ani de existenţă a Republicii Moldova, întrucât s-a revenit la grafia firească a limbii române, alfabetul latin, iar în instituţiile de stat a început să fie utilizată limba română, fiind totodată traduse, elaborate, preluate şi adaptate standarde, instrucţiuni, note naţionale, formulare, etichete etc. În acelaşi timp, legislaţia lingvistică prevedea extinderea sferei de funcţionare a limbilor minorităţilor naţionale. În perioada ’89- ’93, pentru a înlesni implementarea legislaţiei lingvistice, Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul au întreprins mai multe acţiuni de importanţă majoră în această direcţie: au fost formate peste 2500 de grupe de învăţare a limbii române pentru alogloţi (din resurse bugetare), s-a înfiinţat Departamentul pentru Funcţionarea Limbilor; pe lângă Guvern a fost instituită o comisie permanentă care monitoriza modul de implementare a legislaţiei lingvistice pe teren şi, în fine, a fost creată o comisie de examinare a gradului de cunoaştere a limbii române de către alogloţi în vederea ocupării unor funcţii publice sau obţinerii cetăţeniei. Un rol deosebit pentru transpunerea în viaţă a legislaţiei lingvistice l-a avut şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, care se impune, mai întâi, prin curaj civic, consecvenţă politică, cutezanţă naţională şi competenţă istorică, politică şi juridică. Totodată, această declarație este primul act oficial care denumește corect, din punct de vedere științific, limba vorbită de populația majoritară a Basarabiei: „Mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”. Deși în textul declarației nu se vorbește direct de apartenența majoritarilor basarabeni la națiunea română (din motive cunoscute la momentul redactării ei), totuși caracterul identitar românesc al basarabenilor rezultă din expresiile „spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”, „parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru” etc. Aşa cum dictează practica internaţională, declaraţia de Independenţă urma să constituie fundamentul juridic şi politic al noii Constituţii. Iniţial, parlamentul din ’90 tocmai astfel intenţiona să procedeze, proiectul de Constituţie elaborat atunci inserând textul Declaraţiei de Independenţă în calitate de preambul al acesteia. Dar, vorba Sfintei Scripturi, cu intenţii frumoase este pavat infernul: parlamentul agrarian din ’94 a abandonat, din parvenitism politic şi ambiţii de căpătuire politică rapidă, proiectul anterior de Constituţie şi a elaborat o altă Constituţie, fără a lua în considerare Declaraţia de Independenţă.

Dacă ne-am propune să analizăm Declarația de Independență prin prisma obiectivelor proclamate și a realizărilor reale obținute în cei 20 de ani de independență, am constata că rezultatele analizei un sunt îmbcurătoare, ci mai curând dezolante. Independența are caracter mai mult formal decât real, Republica Moldova fiind în realitate dependentă de Rusia din mai multe puncte de vedere: militar, prin prezența trupelor ei în Transnistria și prin lipsa de autoritate asupra raioanelor din est; politic, prin imixtiunea Rusiei în problemele interne; economic, prin dependență energetică și prin admiterea sau respingerea produselor basarabene pe piaţa din Rusia şi, în fine, spiritual, prin conservarea limbii ruse în calitate de mijloc de comunicare în Republica Moldova, limbii române revenindu-i în continuare rolul de “copil vitreg”sau de Cenuşăreasă. Ca urmare a politicii sale interne şi externe incoerente şi alogice şi a inconsecvenţei proverbiale în problema identităţii naţionale şi a denumirii limbii noastre, clasa politică de la noi a decepţionat şi pe europeni şi pe americani, iar populţia noastră însăşi a ajuns să fie deziluzionată, chiar speriată şi stupefiată de acţiunile, incompetenţa şi poltronería conducătorilor noştri. Totodată, politicienii noştri jură cu mâna pe Biblie că vor fi cu dreptate „la domnie” şi pretind că vor respecta Constituţia, care stipulează că „Republica Moldova este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil” (art.1), „teritoriul R. Moldova este inalienabil” (art. 3), „R. Modova este stat neutru” (art. 11), „toţi cetăţenii RM sunt egali în faţa legii” (art. 16) etc. În cele din urmă, analizând situaţia reală, constatăm că avem o Constituţie în care nu ne regăsim idealurile, identitatea noastră şi cu atât mai mult străvechea noastră limbă română. Cu alte cuvinte, independenţa R. Moldova „a avansat”, în cei 20 de ani de existenţă, exact în sensul invers mişcării fireşti. Indiferent de direcţia în care bat vânturile în capul politicaştrilor noştri, populaţia R. Moldova continuă să vegeteze între Orient şi Occident, pendulând, ca şi „marii” noştri „voievozi” din prezent, între condamnarea şi glorificarea comunismului, între CSI şi UE, NATO şi Rusia, între 28 iunie 1940 şi 27 august 1991, între Limba Română şi cea „moldovenească”, între Istoria Românilor şi Istoria Integrată sau Istoria „în genere” (sic!?), între Antonescu şi Stalin, între o Românie Mare şi o insulă de RSSM, între Biserica neamului şi biserica rusă, între ora Moscovei şi ora Bucureştiului, între sacrificiu şi privilegiu, între onoare şi trădare etc. Noi un dispunem de o clasă politică naţională matură, competentă, totul e politicianism de cea mai proastă speţă, demagogie, minciună, corupţie etc. Guvernanţii noştri evită discutarea şi soluţionarea „temelor sensibile” (denumirea limbii, istoria românilor, integritatea teritorială, relaţiile economice cu Federaţia Rusă etc.) şi le lasă pentru altădată, iar de cele mai multe ori le ignoră din considerente politice, electorale etc.

În încheiere, am putea conchide că cei 20 de ani de la declararea Independenţei sunt ani de răscruce, plini de idealuri, de speranţe, dar mai ales de mari deziluzii, pe care ni le provoacă neîmplinirile şi, în mod special, promisiunile fără capăt ale politicienilor noştri, care nu fac decât să-şi camufleze ilegalităţile prin angajamente promiţătoare de viaţă bună, acoperindu-se ba cu relaţiile strategice cu Rusia, ba cu relaţiile de bună vecinătate cu Ucraina, ba cu parteneriatul euro-atlantic. În cele din urmă, nu obţinem nimic, ci creăm doar aparenţe de independenţă, improvizăm scenarii utopice, aidoma histrionilor ne dăm în spectacol şi ne dăm importanţă.

În ceea ce priveşte limba română, constatăm cu tristeţe că în multe privinţe ea continuă a fi doar un desiderat în mare parte eşuat, căci, în funcţie de interesele lor electorale, politicaştrii de la Chşinău pot milita pentru orice o altă limbă de stat (rusă, ucraineană, găgăuză, turcă, mongolă, tătară etc.), în timp ce limba nenorociţilor autohtoni este ignorată în modul cel mai impertinent, permiţându-i-se să stea în capul mesei doar la anumite manifestări de paradă şi în casele celor mulţi şi săraci de la ţară.

Aşadar, după adoptarea Constituţiei din1994, politica lingvistică a luat o altă turnură. Articolul 13 din Constituţie a consfinţit un neadevăr ştiinţific, afirmând că limba de stat a Republicii Moldova este „limba moldovenească”. Glotonimul „limbă moldovenească” a fost respins de către cei mai notorii filologi romanişti din Europa Occidentală (C. Tagliavini, E. Coşeriu ş.a.), Rusia (R. Budagov, S. Berstein, Raimund Piotrovski etc.), Ucraina (S. Semcinski, Gh. Jernovei, Gr. Bostan etc.), Republica Moldova (S. Berejan, N. Corlăteanu, T. Cotelnic, A. Eremia, N. Mătcaş, I. Dumeniuc etc.). Cu toate acestea, unii politicieni au continuat să vehiculeze falsul glotonim „limbă moldovenească”, ceea ce a destabilizat relaţiile dintre etnia majoritară și minoritari din Republica Moldova. Mii de alogloţi au abandonat cursurile de studiere a limbii române, conştientizând că statul nu-i încurajează în acest demers.

La ora actuală, se constată un evident regres în politica lingvistică, care, în prezent nici nu există. Niciun stat cu adevărat suveran şi independent nu permite unei etnii minoritare să-şi declare limba sa drept „limbă de comunicare interetnică”, constituindu-se o situație în care minoritarii dictează majoritarilor limba de comunicare în societate. (limba etnicilor ruşi, cu ponderea de numai de cca 13% funcționează la etapa actuală, după 20 de ani de independență a Republicii Moldova, în calitate de „limbă de comunicare interetnică”.)
Pentru a redresa situaţia lingvistică în Republica Moldova, se impun de urgenţă mai multe acţiuni:

a) Să se revină la glotonimul corect limba română în Constituţia Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile Declarației de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991, în acest scop fiind necesar ca problemele legate de lingvistică, literatură, istorie şi cultură în general să fie delegate AŞM, deciziile căreia în problemele respective ar avea statut de lege, excluzându-se odată şi pentru totdeauna în acest fel imixtiunea politicului în ştiinţă şi cultură.
b) Să se creeze, la nivel de stat, o comisie din specialişti (filologi, istorici, filosofi, jurişti ş.a.), care să elaboreze o nouă legislatie lingvistică ţinându-se cont de normele de drept internaţional privind folosirea limbilor, de Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare etc.
c) Să se elaboreze un program de stat în problema transpunerii în viaţă a noii legislaţii lingvistice, fiind antrenaţi în această acţiune filologi, jurişti, istorici, filosofi etc.
d) Să fie atestaţi funcţionarii, deputaţii, conducătorii de instituţii, organizaţii, întreprinderi etc. (indiferent de forma de proprietate) în problema cunoaşterii limbii române.
e) Să fie reînfiinţat Departamentul (eventual o Agenţie de stat) pentru Funcţionarea Limbilor cu misiunea de a monitoriza pe teren modul de funcţionare (nefuncţionare) a limbii române şi a limbilor etniilor minoritare din Republica Moldova la toate nivelurile: economic, cultural, politic, administrativ etc.
În acest context este rațional să urmăm exemplul republicilor baltice, care, iniţial, au adoptat o legislaţie lingvistică mai liberală, însă în urma unor modificări ulterioare aceasta a devenit mult mai restrictivă. Estonia, de exemplu, modifică în 1995 legea cu caracter de compromis aprobată în 1989. Prin noua lege, limbii ruse i se conferă statut de limbă străină. Tot aici se stipulează că persoanele ce nu posedă limba estonă pot comunica cu funcţionarii publici într-o limbă străină, eventual rusa, în urma consimţământului reciproc al acestora. În alte circumstanţe, cetăţeanul poate comunica prin intermediul unui traducător, asumându-şi toate cheltuielile. Letonia a mers şi mai departe: aici s-a introdus sistemul de amenzi „pentru nivelul insuficient de cunoaştere a limbii de stat”.

Acordarea prin lege atât limbii ruse, cât şi limbii române a aceloraşi funcţii trebuia acceptată ca un act de compromis doar pentru o perioadă de tranziţie. Bilingvismul „format istoriceşte” la noi este astăzi un obstacol în procesul repunerii în drepturi a limbii române. Prin articolele din legislaţia aprobată în 1989 se asigură în continuare utilizarea limbii ruse:
– art. 2 prevede că în localităţile în care majoritatea populaţiei este de origine găgăuză limba de comunicare este limba de stat, găgăuză sau rusă;
– art. 3 stipulează utilizarea limbii ruse alături de „limba moldovenească” în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, astfel asigurându-se un „bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real”;
– art. 9 asigură traducerea în rusă a lucrărilor în organele puterii de stat;
– art. 15 prevede ca limbă a procedurii penale să fie limba de stat sau o altă limbă acceptabilă;
– art. 18 acceptă sistemul educaţional în „limbile moldovenească” sau rusă.
Caracterul ambiguu al legislaţiei a împiedicat realizarea unui dialog echitabil între etniile conlocuitoare. Drept consecinţă, a fost provocată o scindare a societăţii, care s-a manifestat prin crearea a două grupări. Deşi diametral opuse, ambele sunt protejate de lege, după cum putem constata din exemple citate.
Restricţiile funcţionale din practica limbii de stat au „coincis” cu nesiguranţa lingvistică a vorbitorilor. Aceştia nu mai pot face faţă numeroaselor acte de subminare a adevăratei lor identităţi naţionale. În condiţiile aplicării standardelor europene, sarcina indiscutabilă care se impune e să readucem în formulările actelor legislative adevărul stabilit istoriceşte şi să redăm limbii române funcţiile pe care aceasta le merită conform statutului său. În acest scop trebuie să ţinem cont de două aspecte: redenumirea în Constituţie a termenului glotonimic şi adoptarea noii legislaţii lingvistice, care ar asigura limbii române toate funcţiile, ar crea condiţii sociale ce ar susţine alogloţii să posede limba română, ar exclude din învăţământul superior studierea în paralel în limba română şi rusă, învăţământul în limba rusă putând fi acceptat doar până la nivel şcolar primar etc.

Recent, experţii de la IDIS „Viitorul” au prezentat un studiu în care constată că în Republica Moldova este cea mai confuză situaţie lingvistică dintre toate statele ex-sovietice. Limba oficială a statului face parte din patrimoniul de stat, întrucât, pe lângă imn şi drapel, ea e un atribut extrem de important.

Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-a expus în repetate rânduri opinia despre denumirea limbii vorbite în Republica Moldova. Aceasta a fost mediatizată în publicaţiile ştiinţifice ale Institutului şi în alte lucrări de specialitate. Avem în vedere, mai întâi de toate, „Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limbă moldovenească” (opinia specialiştilor-filologi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei, aprobată la şedinţa lărgită a Prezidiului AŞM)”, „Declaraţia colectivului Institutului de Lingvistică al AŞM”, aprobată la 20 februarie 1996, cât şi „Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei”, adoptată la 28 februarie 1996.

Ultima declaraţie o reproducem în întregime, or, Academia de Ştiinţe a Moldovei n-a renunţat la această opinie, deci ea este validă şi în momentul actual: „Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.

În fine, suntem de părerea că pentru ameliorarea situației de funcționare a limbii române în Republica Moldova este necesar să fie creată, de urgență, o comisie de lucru pentru elaborarea politicii de stat de funcționare a limbilor, comisia urmând să includă savanți din domeniul filologiei, istoriei, dreptului și culturii naționale şi un departament special mîn domeniul controlului de stat asupra tuturor problemelor funcţionării limbilor. În al doilea rând, pentru a exclude posibilitatea imixtiunii politicului în probleme de lingvistică, literatură, istorie și cultură, credem că este absolut necesar ca atribuțiile respective să fie transmise Academiei de Științe, deciziile ei în probleme de limbă, literatură, istorie și cultură urmând să capete statut de lege.

Acad. al AŞM şi al Academiei Române,
Mihai Cimpoi,
Doctor habilitat în filologie,
Vasile Bahnaru