Timpul.md

Istorie 21 August 2020 | 01:40

Mafia lui Ceaușescu și războiul de capturare a statului după ’89. Rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori. Unde au ajuns banii lui Ceaușescu? Interviu

 

Securitatea n-a putut să sară peste propria umbră, n-a putut ieși din propria mitologie, deși avea toată informația pe masă. În mod remarcabil a scăpat Securității exact acea zonă care în cele din urmă a dus la izbucnirea din decembrie 1989, afirmă istoricul Mădălin Hodor, din anul 2000 angajat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

Într-o serie de interviuri acordate SpotMedia.ro, Mădălin Hodor demontează mituri, teorii ale conspirației și dezvăluie adevăruri șocante despre România ceaușistă, dar și despre supraviețuirea rețelelor regimului mafiot.

Veți afla în premieră cum a început de fapt Revoluția și de unde, dacă au existat agenți străini infiltrați, cum era economia comunistă care trezește mari nostalgii din profundă necunoaștere, despre felul în care furau ”băieții de aur”, dar și despre celebrele conturi ale lui Ceaușescu. Totul din dosarele Securității pe care Mădălin Hodor le studiază la CNSAS de 20 de ani:

„Este regretabil că se preferă şi se dezbat doar teorii ale conspiraţiei, în loc să ne uităm la simplitatea realităţii, care explică pe deplin cum s-a ajuns la decembrie 1989”.

Într-un interviu pe care mi l-ați acordat cu ceva vreme în urmă, spuneați că societatea comunistă reală văzută în dosarele Securității era diferită de cea pe care o știm sau ne este povestită. Cum adică?

Securitatea a avut un rol, pe care nu și l-a imaginat, de păstrător al unei istorii orale a anilor comunismului. Arhiva Securității este o mărturie a vieții cotidiene din România ceaușistă.

Spre exemplu, STASI din Germania consemna doar acele aspecte care interesau direct munca operativă. Securitatea română consemna tot. Notele TO (Tehnică Operativă) sunt redarea fidelă a conversației dintre persoanele urmărite. Găsești acolo nu doar aspecte politice, ci și bârfe, aspecte de viaţă private, absolut orice se discuta în mod curent între oameni.

De aceea, ele dau o imagine bună a unor realități pe care azi le percepem generalizat, cu lacune și cu tușe groase, superideologizată.

Și ce arată?

Sunt câteva aspecte foarte interesante. Unul este faimoasa dedublare prin care o persoană avea o anumită conduită publică și alta privată.

Vezi în dosare gradual nivelul de dedublare, nivelul până la care mergea schizofrenia în societatea românească. La finalul anilor ’80, oamenii aveau o mare problemă identitară. Toți înjurau, dar foarte putini își depășeau condiția și fricile că să-și manifeste public opoziția.

Dar exista în perioada comunistă o întreagă lume a “marginalilor”, tot mai numeroasă spre sfârșitul anilor ‘80, persoane care evoluau sub radarul Securității.

Cum să fi fost posibil așa ceva?

Securitatea era setată să identifice amenințările de natură politică, ideologice la adresa regimului. Mergea pe anumite șine în funcție de pericolele vizate.

În mod remarcabil a scăpat Securității exact acea zonă care în cele din urmă a dus la izbucnirea din decembrie 1989.

Cine erau “marginalii”?

Oameni care nu comentau neapărat politic deschis împotriva regimului, dar erau cei mai loviți de el. Mă refer la zona muncitorească, la cartierele insalubre de muncitori din anii ‘80, la ghetourile unde erau îngrămădiți claie peste grămadă cei care fuseseră demolați, împreună cu muncitori, cu rromi etc.

Zona aceasta este complet ieșită de sub supravegherea Securității pentru că muncitorii nu erau considerați o amenințare, erau considerați o categorie socială safe, suportul regimului. Teoretic, în comunism muncitorii erau clasa privilegiată.

Și, totuși, în anii ‘80, muncitorii erau o autentică bombă cu ceas, cartierele muncitorești erau cele mai lovite de restricții, de intreruperile de curent, de gaz. Muncitorii erau cei mai loviți de închiderea aproape regulată a marilor platforme industriale, erau trimiși cu lunile în șomaj tehnic sau nu primeau salariile.

Ceea ce nu se prea știa.

De ani de zile încerc să investighez ce s-a întâmplat în decembrie 1989 (va urma în episodul al 2-lea a interviului – n.red.) și studiez situația care a generat Revoluția din ’89. Iar o parte foarte importantă a acestei problematici, complet ignorată de istorici, este componenta socială și economică.

Este regretabil că se preferă şi se dezbat doar teorii ale conspiraţiei, în loc să ne uităm la simplitatea realităţii, care explică pe deplin cum s-a ajuns la decembrie 1989.

Situația economică din România era catastrofală. Industria românească era în faliment, dar nu există niciun tratat serios care să vorbească, cu cifre și date concrete, despre felul în care funcționa economia comunistă. De aici și tendința de a idealiza perioada respectivă.

Eu nu cred că așa-zișii nostalgici plâng în mod real după comunism, ci este vorba despre o lipsă de cunoaștere. Oamenii erau obișnuiți să stea în pătrățica lor și să nu vadă nimic în afară, nu știau nimic despre felul în care mergea situația în general. Cei care spun că era bine înainte de ’89 habar nu au în ce lume au trait sau preferă să uite.

Și cum funcționa în mod real economia?

Materialul de primă mână pe care mă bazez când afirm că economia românească era în faliment total în anii ’80 sunt rapoartele Securității.

Securitatea, care avea o direcție specializată în domeniul economic – Contrainformațiile economice, dispunea de o vastă rețea informativă, dar și de foarte mulți ofițeri de securitate în zonele economice, mai ales în marile fabrici, platforme industriale, în obiective strategice pentru regim, în special cele care produceau pentru export în efortul lui Nicolae Ceaușescu de a plăti cu valută forte datoria către FMI și Banca Mondială, de unde împrumutase extensiv după vizita din ’73 în SUA.

Aici fac o paranteză: motivul colapsului din anii ’80 rezidă în politica lui Nicolae Ceaușescu. Asta ca să nu mai avem teoriile că cineva a vrut să distrugă România din cauză că el era un lider mondial, iar Occidentul și rușii ar fi încercat să-l lovească.

Nu, dezastrul din anii ’80 e rezultatul direct al acțiunilor lui Nicolae Ceaușescu din anii ’70, al reluării politicii de industrializare masivă inițiată de Gh. Gheorghiu-Dej.

Revenind, rapoartele Contrainformațiilor economice, în special începând cu 1987 – după revolta de la Brașov, care ar fi trebuit să fie un semnal de trezire, dar nu a fost – erau absolut identice, indiferent de județul din care proveneau. Existau aceleași probleme la Iași, Satu-Mare, Brașov, București, ceea ce demonstrează documentat colapsul general.

Ele vorbeau despre faptul că fabricile nu produceau mai nimic sau pe stoc, iar muncitorii nu erau plătiți cu lunile. Se introdusese prevederea conform căreia erau plătiți funcţie de atingerea indicatorilor de plan, indicatori care erau stabiliţi din pix la Bucureşti, fără să se ţină cont sau ignorând conştient situaţia reală din respectivele obiective industriale.

Plata la producție ce însemna? Că muncitorii primeau banii în funcție de producția fabricii. Ar fi trebuit să funcționeze ca o metodă de presiune: dacă o secție își făcea producția și chiar o depășea, putea să nu ia banii pentru că o altă secție nu își făcea producția, iar pe ansamblu fabrica nu își îndeplinea indicatorii.

Dar nu era vina lor. Am auzit un slogan după anii ’90: ei se făceau că ne plătesc, noi ne făceam că muncim. Dar și dacă voiai să muncești nu aveai cu ce. Asta era utopia completă.

Mai mult, între timp apăruse și decretul privind economisirea energiei electrice și a gazelor naturale.

Ceaușescu ajunsese la concluzia că o întreprindere este eficientă doar când produce. Când nu exista materie primă, nu aveai ce să produci, așa că puteai închide combinatul și trimite oamenii acasă.

Iar aprovizionarea cu materie primă era un dezastru. Economia era gândită pe verticală și funcționa unitar, dacă în lanțul de aprovizionare exista o mică defecțiune, totul se ducea de râpă.

Blocajele apăreau sistematic și se întâmpla ca întregi combinate să stea pur şi simplu cu lunile. Muncitorii mergeau la lucru și stăteau lângă utilaje. Asta era realitatea economiei lui Nicolae Ceaușescu. Și, repet, asta arată rapoartele Securității, deci nu era vorba de propagandă occidentală.

Ofițerii de securitate din fabrica discutau cu directorii, inginerii șefi, șefii de echipă, surse în interior, și toţi ajungeau la aceeaşi concluzie: e un dezastru! Iar când se se producea câte ceva, trei sferturi erau rebuturi.

De ce?

Se producea oțel, de exemplu. Nicolae Ceaușescu spunea să nu fie deschise cuptoarele decât atunci când e materie primă. Când venea materia primă, până se încălzeau cuptoarele, ieșea oțelul de calitate inferioară. El era trimis mai departe pe circuitul industrial, din el se realizau diverse piese care erau apoi montate pe autocamioane sau folosite în industria militară.

Produsele erau trimise la export şi se întâmpla frecvent ca beneficiarul să le returneze. Se rupeau pur şi simplu componentele din cauza că oţelul nu era bun.

Au existat situaţii în care inclusiv material militar trimis la export – la care, teoretic, chiar trebuiau să fie foarte atenţi, pentru că erau contracte de milioane de dolari şi apoi erau şi acorduri strategice pentru regim – funcţiona defectuos din aceste motive.

La un moment dat am livrat nişte motoare pentru avioane de vânătoare iugoslavilor, au pus unul pe un aparat şi motorul s-a oprit în zbor. Avionul s-a făcut praf, pilotul a avut noroc şi s-a catapultat. A ieşit un mega scandal, românii au încercat să muşamalizeze situaţia.

Au luat înapoi cele 6 motoare pe care le livraseră şi când le-au pus la teste au observat că, din cauza oţelului de proastă calitate, la turaţiile ridicate ale motorului se creau particule de nisip care ajungeau să blocheze motorul. Situaţie reală, concretă, documentată de Securitate.

Au fost daţi afară directorul fabricii şi şefii de secţii. Dar nu era vina lor. Ei lucraseră cu ce li se trimisese. Şi o ştiau inclusiv cei care i-au dat afară.

Ceva ce nu se leagă. Pe de-o parte, îmi descrieți o Securitate extrem de meticuloasă și atentă, îmi citați rapoarte despre dezastrul economic, a existat momentul Brașov. Cum e totuși posibil ca Securității să îi fi scăpat tocmai elefantul tensiunilor acumulate în rândul muncitorilor?
Da, era meticuloasă și cu posibilități de informare extinsă, dar ea nu era mai inteligentă decât nivelul societăţii din care provenea. Nivelul lor de decizie și expertiză nu era extraordinar de fin.

Rapoartele, extrem de concrete și meticuloase, se numeau Buletine Informative, erau semnate și asumate de șefii securităților județene. Rolul lor era să comunice starea de spirit a populației. Conțineau inclusiv date tehnice privind rebuturile.

Dar aici intervenea o chestiune care ținea de regim: lucrurile acestea pur și simplu nu trebuia să existe. Securitatea informa organele de partid și aceia ridicau din umeri: ce să facem noi, de unde să scoatem noi materie primă sau alimente? Totul mergea în sus spre Nicolae Ceaușescu care ignora realitatea: lasă, nu contează!

Deci toată informația era blocată la nivelul superior, chiar dacă Securitatea informa că exista potențial de revoltă.

În 1987, cu o zi înainte de revolta de la Brașov, a existat o situație similară la Combinatul de Utilaj Greu (CUG) de la Iași, unde oamenii nu au primit salariile pentru că nu se realizase producția. S-au strâns în fața clădirii administrative și au vrut să iasă la protest în oraș. Organele de partid au mers la filiala locală a CEC, au scos bani din bancă și i-au plătit.

Noi știm doar frânturi de istorie. Ce s-a întâmplat la Brașov era o situație generală. S-a întâmplat în decembrie 1989 la Timișoara, dar putea să se întâmple oriunde, pentru că peste tot era la fel de mare dezastrul.

Unii spun că în 1989 a fost o infiltrare masivă de agenți străini.

N-a fost nicio inflitrare masivă. Nu aveai nevoie de agenți ruși sau americani ca să le spună românilor că trăiau în mizerie și foame.

Ca să-i ajute să-și înfrângă frica.

În zonele muncitorești, în cartiere mărginașe, unde revendicările politice erau mai puțin conștientizate, oamenii aveau nevoie de un minimum de trai. Imaginați-vă că o familie lucra în aceeași întreprindere și primeau zero lei la salariu. Ce făceau?

Normal că oamenilor puțin le păsa de problemele comunismului, ei nu aveau cum să supraviețuiască.

Securitatea însă n-a putut să sară peste propria umbră, deși avea toată informația pe masă. Iulian Vlad avea în decembrie ’89 cartografia României. Putea să spună cu precizie care sunt problemele și să le anticipeze.

Eu nu reușesc să înțeleg schizofrenia care provenea din natura regimului totalitar în care Securitatea nu era doar un serviciu de informații clasic, era poliție politică, cu rolul să facă represiune și să apere partidul, nu doar să îl informeze.

Existau cazuri în care ofițerii din Securitate îi ajutau pe cei din fabrici, cu materie primă, cu mâncare, atât de disperată era situația. Dar aceasta nu era regula.

Securitatea a urmat linia partidului, o chestiune schizofrenică. Vă dați seama că în anii aceia Securitatea urmărea, făcea dosare, inclusiv penale, trimitea oamenii în judecată pentru lucruri pe care Securitatea însăși le menționa în rapoarte.

Adică tu spui în rapoarte că oamenii nu au mâncare, dar îi urmărești pe cei care spun că nu au mâncare. Nu mint, dar nu au voie să spună. Regimurile totalitare creează indivizi schizoizi.

Versiunea aceasta despre Securitate e mai rea decât cea pe care o știam. Nu doar că te urmărea, te teroriza și iți baga frica în oase. Securitatea era mai mult. Ea știa realitatea și prefera ca în baza acestei realități să facă tot ce a făcut. Ştia că în realitate totul e greşit, dar făcea totul pentru a menţine şi apăra sistemul greşit.

A ajuns să tragă în oameni care au ieșit în stradă pentru mâncare despre care știau că nu există. Și nu toți securiștii trăiau împreună cu nomenclatura de partid, unii trăiau și ei în blocuri unde li se lua curentul și căldură, nu aveau gaze. Vedeau şi ei cozile.

Nivelul de schizofrenie ca să pună mâna pe arme în 1989 este fantastic și îl vedem până azi la rezerviștii Securității care continuă să afirme că nu erau vinovați de nimic, că respectau și ei niște ordine, iar situația nici măcar nu era așa rea.

Securitatea nu a reușit să iasă din propria ei mitologie. Știau că la Brașov e o problemă veche, de ani de zile existau rapoarte despre dezastrul de la fabrica de camioane, dar au preferat să creadă că erau puși de legionari, de Radio Europa Liberă.

Și, totuși, știind realitatea dramatică, cum de Securitatea nu a simțit nevoia să pună radarul pe zonele marginale?

Pentru că nu se așteptau la o contestare în masă. Era liniștită în privința capacității de revoltă a oamenilor. S-au culcat pe o ureche.

După anii ‘50-’60, când toată opoziția a fost lichidată, ei nu prea aveau decât amenințările venite din exterior și câte un contestatar ici-colo. Dincolo de cazurile individuale, în opinia lor, marea masă era sub control. Cum a spus Iulian Vlad în decembrie 1989, când a fost informat de ceea ce se întâmplă la Timișoara: gloata nu se revoltă.

Deci o eroare de evaluare.

Da, pentru că erau conștienți de potențialul exploziv al situației, generat de nemulțumiri, dar nu credeau că oamenii vor capătă curajul să iasă efectiv în număr mare, adică în masa.

Au încercat ei să se pregătească pentru o reeditare a ceea ce s-a întâmplat la Brașov. Dar era imposibil. Când ieșeau mii de oameni de pe platformele industriale, cum să îi oprești?

Era un cerc vicios: dacă Securitatea spunea că situația nu mai poate fi controlată într-o fabrică se duceau la partid, care nu avea ce face, se ducea mai departe la Nicolae Ceaușescu care începea să urle, dădeau afară directorul sau vreun ministru, în cazuri mai importante, și considerau situația rezolvată.

Dar problemele erau sistemice și numai Nicolae Ceaușescu le putea rezolva, iar pentru Nicolae Ceaușescu ele nu existau. Cercul vicios perfect: toată lumea știa că lucrurile sunt proaste, dar cel care spunea că sunt proaste era băgat la pușcărie.

Spuneați că Revoluția din decembrie ‘89 a început de la marginalii scăpați sub radarul Securității care ignora potențialul “gloatei” de a se revolta masiv. Cum a fost posibil?

În ghetourile muncitorești a început rumoarea la sfârșitul anilor ’70. Nu era ceva tangibil. O nemulţumire care plutea în aer şi care avea mai multe cauze, nu neapărat ideologice.

Eu am avut acces la această lume “ascunsă” când am dat peste cazul “Bradul”, o serie de crime petrecute la Poiana Braşov în 1971-1973. Implicaţiile respectivului caz sunt uimitoare, iar iţele acestei anchete, care în mod normal ar fi trebuit să fie una criminală, se împletesc într-un mix care implică vârfurile Securităţii (Doicaru, Pacepa, Stănescu, care era şeful CSS), pe Nicolae Ceauşescu personal, lumea interlopă a anilor 70’ şi zona această „ascunsă” a societăţii, marginalii, cum i-am numit.

Citind miile de pagini ale anchetei, care a împins Securitatea să scotocească în această zonă până atunci necunoscută pentru ea, nu mi-a venit să cred ce se afla sub pojghița de ”normalitate socialistă” pe care o ştim noi din mainstreem-ul istoric şi pe care regimul o clama.

Dacă Securitatea ar fi avut nişte analişti cât de cât inteligenţi, după cazul ”Bradul” ar fi trebuit să se ia cu mâinile de cap, să arunce tonele de dosare şi să se apuce de treabă.

Adică?

Ameninţarea principală la adresa regimului nu erau foştii legionari (din care majoritatea fuseseră deja loializaţi şi lucrau pentru naţionalismul ceauşist) sau ”descendenţii” fostelor partide, ci chiar cei pe care regimul îi considera loiali: cei născuţi şi crescuţi în comunism. Ironia supremă, dacă vreţi: produsele regimului urau regimul.

Lumea de sub ”radar” era de speriat: infracţionalitate generalizată, violenţă extremă, o sexualitate debordantă şi o promiscuitate demnă de ”Occidentul decadent” (ca o consecinţă directă a politicii oficiale de reprimare a sexualităţii), zone întregi ale societăţii care mimau viaţa ”normală” şi se refugiau în alcool.

Avorturi, bătăi, crime, violuri, alcoolism generalizat, o lume în care violenţa era rutină. Nu vorbesc aici de cazuri izolate, ci de mii şi mii de oameni care trăiau aşa în ghetourile comuniste.

Erau diferiţi ca educaţie, ca statut social sau trecut, dar erau legaţi între ei de un fir invizibil: ostilitatea faţă de absolut orice simboliza regimul, propaganda, autoritatea.

Culmea, chiar regimul îi adunase şi îi pusese împreună pe aceşti oameni prin politica lui locativă şi în ambiţia prostească de a ”nivela” societatea şi a-i impune o viaţă standard.

Securitatea nu se ocupa de această zonă, care tradiţional era de competenţa Miliţiei.

Dar Miliţia era depăşită, coruptă, plină de imbecili şi preocupată exclusiv ca lucrurile să nu iasă de sub preş, ca să nu aibă ea probleme. Să nu îi certe şefii.

Nici Securitatea nu a înţeles mare lucru când „a ridicat colţul covorului”. Dar repet, dacă ar fi fost inteligenţi, ar fi trebuit să se sperie încă din anii 70’, pentru că acolo erau embrionii unei alte lumi, una care era în cea mai directă competiţie cu regimul.

Competiţia pentru supravieţuire.

Acolo nu se scriau sofisme şi ”şopârle” la Europa Liberă, ci se spărgeau capete, se distrugea, se fura. Sper să reuşesc să scriu o carte despre cazul „Bradul”, care este o frescă incredibilă a anilor ’70.

Sunt convins că citind-o nimeni nu se va mai uita la acea perioadă la fel cum o face astăzi şi cred că e o poveste care merită spusă. Ca să mai echilibrăm puţin “istoria-slogan”, care ni s-a livrat sub formă de activism în ultimii 30 de ani.

Revenind la rumoarea la finalul anilor’80…

…. a devenit din ce în ce mai puternică spre sfârșitul anilor ’80, ca o consecinţă directă a înrăutăţirii condiţiilor de trai.

Muncitorii s-au revoltat pentru că nu aveau bani, căldură, lumină, nu găseau nimic în magazinele alimentare. Plecau cu noaptea în cap la fabrică, în autobuze supraaglomerate în care ploua sau ningea, stăteau degeaba sau se apucau de băut în secţiile neîncălzite.

Beţii în fabrici?

Erau frecvente, în ciuda măsurilor draconice. Apoi, se întorceau să umble după mâncare, fără şanse, căci ce se mai găsea se epuiza la primele ore, iar dacă nu aveai rude în vârstă, copii sau vecini care să stea la coadă pentru tine, erai terminat.

Cel mai adesea ajungeau cu sacoşele goale şi fără bani acasă, unde îi aştepta familia.

Începeau discuţiile, certurile interminabile pe bani şi mâncare, care degenerau adesea în bătăi. Totul pe întuneric, căci lumina se oprea regulat, fără căldură sau apă caldă, fără gaz. Imposibil de rezistat la acest ritm de viaţă zi după zi. Abrutizarea era o consecinţă firească. Ura mocnită se aduna zi după zi.

Securitatea s-a străduit să controleze fabricile, dar ce se întâmpla în cartiere nu mai era controlabil.

În 1989 eram în Timișoara. Platformele muncitorești nu au ieșit din prima zi. Intre 16 și 20 decembrie se ieșea noaptea dezorganizat, se trăgea, dar abia pe 20, dacă nu mă înșel, au ieșit într-adevăr, cu un vuiet de cutremur, la propriu, muncitorii de pe platforme.
Cei care au participat în primele rânduri erau majoritatea covârşitoare muncitori, o spun rapoartele Securităţii, care pe 18 decembrie a centralizat situaţia arestaţilor.

Dintre cei aproape 1.000 de arestaţi în perioada 15-17 decembrie, mai mult de jumătate erau muncitori. Ceea ce, vă imaginaţi, a provocat o mare nemulţumire lui Vlad, care nu se putea duce la Ceauşescu cu aşa ceva.

Dar raportul există, cifrele sunt cunoscute.

Într-adevăr muncitorii nu au ieșit cu fabrica, ci pe cont propriu, individual. După Brașov, fabricile au început să fie controlate cu mulți infiltrați pentru că acolo considera Securitatea că se putea forma o masă.

Ceea ce era corect, dar, cum spuneam, cum să îi controlezi acasă? Locuiau în aceleaşi zone ale oraşului, familiile se cunoşteau, copiii crescuseră împreună. Dacă se ducea unul, se duceau şi ceilalţi.

În plus, crescuse o generație de oameni tineri care nu mai putea fi controlată la fel. Tinerii muncitori, cei pe care regimul se baza să “continue construirea socialismului”. Exact ei nu mai voiau să continue nimic. Au ieşit în stradă, cu prima ocazie pe care au avut-o.

Dar când au ieșit de pe platforme chiar nu au mai avut ce face, au retras tancurile de pe stradă.

Cum s-a făcut pasul spre ieșirea organizată?

Din cauză că o parte dintre ei ieșiseră în serile anterioare, se aflase peste tot, nu se mai putea opri. La fel în București în 21-22, tinerii care văzuseră cu ochii lor măcelul de la Intercontinental s-au dus în fabrici și au povestit.

La Timişoara, Guşă a zis: “ăştia nu sunt huligani, sunt muncitori, nu putem trage în ei”. Deşi ştia că şi cei în care trăseseră până atunci tot muncitori erau. Una e să reprimi pe unii pe care ţi i-a etichetat Securitatea ca “huligani”, alta e să reprimi coloane care ies direct din fabrici.

Elena Ceauşescu a fost singura din ierarhia comunistă capabilă să găsescă o “rezolvare teoretică” a dilemei: dacă sunt muncitori cinstiţi, nu vin înarmaţi. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea să tragi doar în unii din coloane “care nu erau cinstiţi”. A fost cam mult chiar şi pentru cei din CC.

Deci nu au fost „agenturile” după cum cred destul de mulți?

Şi KGB şi CIA și alte servicii de informații occidentale erau interesate ca situația din România să se schimbe. Dar nu serviciile ca entităţi independente, pentru că aşa ceva nici nu exista, ci factorii politici.

Nicolae Ceaușescu rămăsese ultimul lider din lagărul comunist care nu voia să se ducă pe linia reformelor și era anacronic. Americanii și sovieticii căzuseră de acord că nu mai era nimic de făcut cu Nicolae Ceaușescu care a refuzat constant orice sugestie de ieşire onorabilă din criză.

Ce înseamnă “căzuseră de acord”? Au făcut un plan concret?

Nici pe departe. Perspectiva asta în care elementul principal într-o schimbare de amploarea celei din 1989 o reprezintă serviciile secrete este una moştenită de la Securitate. Deşi cred că este un mecanism universal valabil. Orice structură de acest tip are tendinţa natural de a se considera “buricul pământului”.

În oglindă şi oamenii obişnuiţi, care nu au informaţii şi nu au capacitatea de a înţelege un fenomen, pun totul în seama “serviciilor”. E o tendinţă pe care o vedem păstrată până în zilele noastre.

Se întâmplă nu ştiu ce: Sigur e amestecat SRI! De ce, cum, există vreo dovadă? Nu contează. Dacă nu putem explica raţional un eveniment, clar sunt băgate ”serviciile”.

Avem chiar analizele din perioada respectivă ale KGB şi CIA. În ele se vede clar că nu aveau absolut nicio idee ce anume urmează să se întâmple în România, nu aveau niciun plan concret pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu şi că singura lor certitudine era că regimul nu va cădea fără violenţă.

Pentru că o plănuiau ei? Nu. Pentru că asta era dinamica situaţiei.

Nicolae Ceaușescu arătase deja clar pentru toată lumea că nu dă înapoi şi nu va ceda puterea decât forţat. Atunci era logic să presupui că exact asta va face, că se va ţine cu dinţii de scaun şi că va curge sânge.

Dacă s-a ajuns în România la singura revoluţie sângeroasă din 1989, acest lucru este exclusiv din cauza lui Nicolae Ceaușescu şi a celor din jurul lui. Pur şi simplu, nimeni nu a vrut să dea un pas în spate. Au preferat să omoare oameni decât să piardă puterea.

Existenţa unor interese strategice nu poate fi negată. Se prăbuşea o lume. Americanii şi ruşii se întâlneau, discutau şi negociau modul în care lumea din estul Europei urma să se schimbe. Dar de aici până la a spune că „agenturile” străine au organizat Revoluția e un pas foarte mare și absurd.

Nici să-și fi propus, rușii și americanii nu puteau practic organiza o revoluție. Cu cine?

Existau interese sovietice: România să rămână în sfera lor de influenţă, să nu iasă din Pactul de la Varşovia. Existau interese americane: situaţia din România să nu destabilizeze procesul de schimbare, să nu degenereze într-un război local, care ulterior să se întindă şi să afecteze întrega zonă.

Americanii, de exemplu, o spun cât se poate de clar sovieticilor la Malta: e treaba voastră cum gestionaţi căderea comunismului, vă ajutăm, inclusiv financiar, dar vedeţi să nu iasă un mare dezastru care să afecteze Europa Occidentală pe cale de consecinţă.

Pragmatici.

Americanii erau, şi sunt şi astăzi, pragmatici.

Ştiau că nu se poate trece de la comunism direct la democraţie, că va fi un proces de durată. Dar erau şi suficient de inteligenţi să ştie că reformele lui Gorbaciov vor fi depăşite şi că ideea lui de salvare a comunismului e o utopie.

Doar că nu era în avantajul lor să i-o şi spună lui Gorbaciov. Îl menajau pentru că Gorbaciov avea o treabă de făcut, şi nu una uşoară.

Toate acestea erau interese strategice globale. Aşa se discuta. Nu se întâlneau Bush şi Gorbaciov ca să facă scheme, cum să intre turiştii sovietici cu maşinile Lada în România.

Deci Revoluția a fost autentică?

Eu susțin că Revoluția a fost autentică, a început că o revoltă populară absolut clar justificată și neorchestrată. Că ulterior s-a transformat în altceva e altă poveste.

Societatea românească comite o gravă eroare de judecată acceptând teoria că Revoluția română a fost o lovitură de stat orchestrată de forțe străine la care au participat nu știu ce agenți ai Moscovei. Nu e așa.

Nu poți să vii să spui că Iliescu și grupul lui de “complotiști”, cum îi numește Parchetul Militar, au orchestrat Revoluția. E mai mult decât o aberaţie, este chiar o jignire la adresa celor care chiar au făcut Revoluţie.

La Iași nu a fost Iliescu în 14 decembrie, când au încercat să organizeze un miting în piaţa centrală, la Timișoara nu a fost Iliescu, la Brașov nu a fost, la București, în 21 decembrie, n-a fost. Iliescu era la Editura Tehnică şi aştepta şi el să vadă ce se întâmplă. Halal complotist! N-au orchestrat nimic, nici el, nici cei din jurul lui.

Ei doar au venit după ce totul se terminase, după ce Nicolae Ceaușescu fusese alungat de oameni din clădirea CC-ului. Atât.

Ideea e cu atât mai gravă și păguboasă cu cât contestă actul fondator al democrației romanești. După 50 de ani de umilințe s-a trezit poporul acesta, s-a scuturat și trebuia să vină cineva să spună că nu românii au făcut-o, ci rușii sau americanii.

Una e contextul general, alta e ce s-a întâmplat. Revolta din 1989 a fost autentică și citind toată arhiva Securității din anii ‘80 îți dai seama că nici nu putea să fie altfel.

Chiar și așa, trebuie spus că Revoluția a fost făcută de o minoritate. Am citit recent un raport al Securității Satu-Mare chiar din 18 decembrie către Serviciul Central de Analiză-Sinteză, care aduna toate rapoartele judeţene pentru șefii Securității.

Raportul consemna părerile oamenilor obişnuiţi despre revolta de la Timișoara și să ştiţi că unii erau de acord cu reprimarea manifestanţilor. Spune un merceolog: “Foarte bine că au scos tancurile împotriva huliganilor!”

La început au ieșit puțini oameni. Chiar în condițiile dezastrului generalizat, nu toată lumea și-a asumat să iasă în stradă în fața scutierilor, a TAB-urilor şi tancurilor. Și tocmai pentru că a fost făcută de o minoritate, Revoluția nu a reușit.

Marea masă nu dorea o schimbare radicală în România înainte de Revoluție și nici după. Dar a striga vrem mâncare într-un regim comunist însemna să strigi jos comunismul. Oamenii și-au strigat problemele lor directe, de bază, dar care făceau parte din întreg și, de aceea, erau imposibil de realizat.

Dacă strigai vrem pâine, vrem căldură, nu erai un troglodit, fără conştiinţă politică. Am văzut cum au apărut unii acum, care spun că, vezi Doamne, de fapt nu s-a dorit o revoluţie anticomunistă, ci doar mâncare. De fapt, era aşa: dacă spuneai vreau căldură, spuneai jos comunismul şi jos Ceauşescu.

Implicit.

Da, pentru că atât timp cât regimul şi Nicolae Ceaușescu rămâneau, nu aveai nicio şansă să ai căldură. Destul de simplu de înţeles dacă nu ai trait pe altă planetă.

În prima faza, au ieșit tinerii și oamenii care nu mai aveau nimic de pierdut. Radu Tinu, securistul de la Timișoara, râdea anul trecut într-un documentar al TVR spunând că Revoluția a fost făcută de “curve și bișnițari”, pentru că pe străzi ar fi fost mulți oameni din mediul interlop.

Da, au fost. Aşa este. Au fost şi din aceia şi ei și-au asumat și au avut curaj. Dar nu au fost doar ei. Au fost cei care au simţit că nu mai au nimic de pierdut.

Mă lupt cu mainstream-ul lăutăresc care idealizează totul. Ani de zile s-a vorbit că Revoluția a fost făcută de cei mai cinstiți, cei mai inteligenți, cei mai onești, cei mai buni dintre cei buni. Au fost și aceștia, dar au fost și hoți. De ce trebuie să facem Cântarea României pe chestiuni istorice?

Şi bine că au ieşit, că marea masa stătea după perdele. Sunt relatări de la Timișoara, că erau 200 de persoane care se plimbau prin cartier, strigau lozinci, ieșeau oamenii din bloc și le dădeau pâine, apă și salam, le spuneau Bravo! și se întorceau în bloc.

În București pe 21, după spargerea mitingului, o parte din mulţime s-a dus la Universitate, însă puţini erau pe carosabil, cei mai mulți stăteau pe trotuar: Să vedem ce iese.

În pasul al doilea s-a aliat și restul lumii.

Și ce s-a întâmplat în pasul al treilea de a eșuat Revoluția, după cum spuneați?

Nici nu avea cum să reușească. Obiectivele ei generoase, adică ieșirea din comunism și dărâmarea totala a regimului, au fost oprite din mai multe motive.

Pe de-o parte, nici cei care și le-au propus nu știau cum să facă asta într-o țară care era Coreea de Nord în 1989. Aveau doar o idee generală. Populația nu era pregătită pentru nimic, nu existase nicio fărâmă opoziție nici în interiorul, nici în exteriorul partidului. România nu a avut o Solidaritate.

Totuși ,Iliescu a fost “vândut” ca opoziția la Ceaușescu.

Opoziția de la Editura Tehnică. Dacă Iliescu l-ar fi deranjat cu adevărat pe Nicolae Ceaușescu, ori i se dădea un paşaport dus, ori dispărea.

El făcea opoziție de salon, se întâlnea cu niște oameni și discutau ei ce s-ar putea face pentru înlocuirea lui Ceaușescu. Toţi erau oameni fără posibilităţi concrete de acţiune, toţi erau monitorizaţi de Securitate, toţi aşteptau un eveniment miraculos produs de alţii. De Moscova, credeau ei. Vă daţi seama: disidenţă cu voie de la Securitate.

Era pur şi simplu un joc operativ. Iliescu ieşise puţin din rând, căzuse în dizgraţie şi ca să se protejeze juca și el cartea “disidentului” sprijinit de Moscova. Amuzant că el prezintă această dizgraţie ca pe o chestie de disidenţă, când de fapt avea în continuare funcţii de răspundere, adevărat nu mai era la “curte”.

Moscova juca la rândul ei cartea unei opoziţii la Nicolae Ceaușescu, indiferent că ştia câte parale face “opoziţia”.

Dar trebuie spus, ca să nu se creadă altceva. Moscova nu a încurajat sau sprijinit concret în niciun fel grupul lui Iliescu. Sovieticii considerau că singurul om cu care se poate discuta era Nicolae Ceaușescu şi aveau dreptate, din moment ce el avea puterea. Toată puterea. Nu-l suportau, dar nici nu ar fi riscat o mişcare deschis ostilă la adresa lui, care le-ar fi prejudiciat interesele.

Securitatea monitoriza situaţia “complotiştilor” şi raporta lui Nicolae Ceaușescu, care se mulţumea “să ia la cunoştinţă”. Ce puteau face ei concret? Nimic.

Plus că Iliescu era un om al partidului, un comunist convins, el vedea problemele din România reduse strict la Ceaușescu.

Vă aduceți aminte? “Ceaușescu a întinat idealurile comunismului”. Deci scăpam de Nicolae Ceaușescu și totul va fi perfect, ăsta era nivelul de opoziție al lui Iliescu. Ceea ce a convenit de minune Securităţii, Armatei şi Partidului. Dăm toată vina pe Nicolae Ceaușescu, scăpăm noi. Mai bun ca Iliescu pentru asta, nu aveai cum găsi.

Iliescu nu voia înlocuirea comunismului cu democrația, ci exact ceea ce era la modă atunci, adică o Prestroika și un Glasnost, dar, atenție!, model ’86, pentru că între timp ele suferiseră mari modificări.

În ’89 nu mai erau fezabile. Țările din jur depășiseră demult nivelul acela de reformă.

Ceaușescu a intuit corect lucrurile când i-a reproșat lui Gorbaciov că a trădat comunismul: nu poți să reformezi comunismul, nu poți să introduci reforme într-un sistem totalitar pentru că pică tot, nu mai e totalitar. Aici au avut dreptate Ceaușescu și Castro.

Aud tot felul de conspirații. Da, inclusiv Moscova era interesată de alternative. Iliescu apare și în rapoartele rușilor. Dar când te gândeai la România aveai o singură opțiune de înlocuire a lui Ceaușescu. E încă o dovadă a lipsei totale de opțiuni. Nu știa nimeni de altcineva. Nu exista altcineva. Atât de simplu.

Deci lipsa opoziției reale care să dorească un sistem nou a fost una dintre cauzele eșecului. Alta?
V-am spus, marea masă a populației nu dorea o schimbare sistemica, ci doar o ameliorare a condițiilor de trai. Cei care înțelegeau că schimbarea trebuie făcută până la capăt erau și puțini, și prost organizați și pregătiți.

Revoluția din ’89 a fost un pumn în masă al marginalilor, un pumn care a spart masa, însă cei care au dat cu pumnul nu au mai știut ce să facă după aia. S-au retras şi i-au lăsat pe cei cu “ştiinţă”. De aceea, a fost foarte ușor pentru grupul lui Iliescu.

Mulți cred că a fost o mare conspirație în 22 decembrie. Nu, erau singurii oameni care știau să conducă, care mai făcuseră asta.

Clasa politică a momentului…

Exact. Nu iți trebuia mare conspirație ca să îl pui pe Iliescu în fruntea valului revoluționar. N-a făcut nimic Iliescu pentru a ajunge acolo, pur și simplu a apărut. Altcineva nu era, sub Ceaușescu nu a existat nimeni și nimic.

N-am putut spune: îl punem pe cutărică, sindicalistul de la Galați, care s-a luptat 7 ani cu Ceauşescu. Disidenţii erau cunoscuţi, dar de aici până la a-i pune în fruntea statului era un pas prea mare. Un hap prea mare de înghiţit.

Dar oamenii nu erau de vină că nu doreau mai mult decât condiții suportabile de trai. Nu aveau de unde să știe ce e democrația, doreau doar să trăiască mai bine.

Așa că a fost foarte ușor pentru sistem să se replieze, inclusiv pentru Securitate, Armată și aparatul de partid. Și în ultimii 30 de ani am asistat la asta: cedarea tranșeu cu tranșeu, la baionetă, a puterii. Cu bătălii.

Pe unele le câştigă ei, pe unele le câştigăm noi. Schimbarea radicală dorită de unii în 1989 nu s-a produs nici la 30 de ani după și, de aceea, trăim într-un stat profund nereformat. Vorbim de “structuri”. Astea sunt structurile.

Ați spus că România era Coreea de Nord și nu mai existau oponenți. Și, totuși, cel mai rău comunism, cu cea mai teribilă represiune, este considerat cel al anilor ’50-’60, iar represiunea anilor ’70-’80 ar fi fost mai soft.

Din punctul de vedere al numărului de victime nu comportă comparație, desigur. Exterminarea anilor ‘50-‘60 a fost masivă. După aceea, nu au mai murit zeci de mii de oameni, nici măcar sute. O comparaţie este neavenită.

Dar tocmai inducerea ideii că trebuie să facem o comparație e foarte perversă, pentru că pornește de la premisa falsă că regimul comunist s-ar fi schimbat după anii ’60.

Este o teorie a rezerviștilor securiști, din păcate, ajutată şi de unii istorici şi de asociaţii care şi-au construit identitatea exclusiv pe această chestiune, pentru ca tot ce au făcut ei în anii ’70-’80 să devină bemol și ei să devină băieții buni.

Nu poți să faci comparația. Şi nici nu e corect. Sistemul de represiune s-a modificat pentru că obiectivele lui s-au modificat, nu pentru că şi-a dat seama Securitatea că a făcut nişte abuzuri şi i-a părut rău. Pur şi simplu, nu mai aveau un număr atât de mare de reprimat şi nu mai erau necesare închisorile.

Își lichidase opozanții politici, băgaseră frica în populație, nu mai era nevoie. România întreagă devenise un penitenciar. Cu regim mai bland. Te plimbai într-o curte mai mare, dar dacă voiai să ieşi fără permisie, te cam împuşcau grănicerii.

Represiunea a continuat, dar în alte forme. În anii ’70-’80 erau deținuți politici în România, în registrele de penitenciar în dreptul unor nume scrie deținut politic.

Ei erau condamnați în general pentru infracțiuni de drept comun, dar regimul lor carceral era de deținut politic. Important era să nu știe în afara țării că există deținuți politici, nu era nicio problemă în interior.

Eu sunt mâhnit ca istoric de faptul că se scrie şi se vorbeşte, obsesiv aproape, doar despre perioada ‘50-’60’ ca despre singura perioadă neagră a comunismului. Cu toată consideraţia pentru suferinţa celor care au trecut prin această perioadă şi pentru memoria lor, care trebuie preţuită şi fără dubii că trebuie mereu amintită, dar această suferinţă nu este singulară.

În regimul comunist din România au fost victime de-a lungul întregii perioade. S-a suferit, s-a chinuit şi s-a murit timp de aproape 50 de ani, nu doar timp de 20.

În decembrie ’89 cei arestați la Iași pentru că au încercat să facă un miting au fost bătuți ca în anii ’50 cu creionul la testicule, li s-au smuls unghiile, au fost bătuţi la tălpi, atârnaţi de tavan etc.

Credeți că Securitatea nu mai tortura oamenii în 1989? Îi tortura ca în anii ’50. Pentru că astea erau metodele. Astea au fost dintotdeauna metodele. Nu s-a schimbat nimic.

În anii ’70, oamenii arestaţi de Securitate erau electrocutaţi, li se făceau injecţii cu alcool, erau puşi în genunchi pe colţuri de cărămizi. Erau alergaţi la „manej” goi prin cameră şi altoiţi cu bastoanele. Drogaţi cu medicamente.

Arsenalul torturii nu a părăsit nici un an, nicio oră, niciun minut România comunistă, din 1945 până în 1989. Aste e o realitate. Şi daca se feresc toţi să o spună de frică să nu deranjeze o anumită percepţie construită timp de 30 de ani, eu nu mă feresc. Ba chiar cred că e obligaţia mea să spun.

E o mare manipulare și această chestiune care, repet, servește securiștilor anilor ’70-’80, care au în continuare impunitate pentru aceste lucruri.

Tot ce vorbim noi acum vizează precaritatea cunoașterii istoriei noastre recente și mă refer inclusiv la istoricii profesioniști care nu studiază arhive, nu citesc documente, scriu doar din memoriile foștilor securiști sau nomenclaturiști. E plină presa de interviurile acestor oameni care spun ce le trece lor prin cap.

Și la un asemenea nivel de precaritate a cunoașterii istoriei, nici nu e de mirare că funcționează mitologiile induse și apar tot felul de teorii. Ne mirăm că avem nostalgici comunişti? Păi, dacă avem aşa hal de scriere a istoriei…

Cât din regimul ceaușist era ideologie comunistă autentică?

Fundamentul sigur că era ideologic, dar există și o componentă ignorată de regulă atunci când se vorbeşte despre comunism în general şi despre comunismul românesc în particular – componenta mafiotă.

Comuniștii români, asemeni celorlalţi din lumea roşie, erau în esenţă niște gangsteri politici, oameni care au îmbrățișat o anumită ideologie pentru a parveni. Pentru a ajunge sus.

Liderii comunişti au fost cei care au profitat de confiscările averilor „duşmanilor poporului”. A fost un jaf la scară naţională. Şi totul s-a cărat în casele noii burghezii roşii, ale securiştilor, miliţienilor etc. Case care fuseseră la rândul lor confiscate.

Proprietarii au fost trimişi să locuiască în pod sau în demisol, asta în cazul când nu se opuneau. Dacă o făceau, erau trimişi direct în penitenciar.

Când spun gangsteri politici, o spun în deplină cunoştinţă de cauză. Jaf armat.

La începutul anilor ’50 Alexandru Moghioroş, unul dintre liderii comunişti, îşi întâmpina musafirii în capotul cu monogramă care aparţinuse proprietarului evreu al vilei unde locuia. Apoi, îi invita să mânânce din farfuriile acestuia, tot cu monogramă. Şi nu era o excepţie.

Fiica favorită a lui Gheorghiu-Dej, Lica, primise cadou un serviciu de porţelan complet de 300 de piese, care fusese luat din castelul de la Săvârşin aparţinând Casei Regale.

La Steagul Roşu, primul ”mall” din România, unde ajungeau toate „confiscările”, putea fi văzută adesea următoarea scenă: dintr-o limuzină neagră coborau două-trei doamne, care intrau în clădirea administrativă. Acolo, doamnelor, li se prezentau ”ultimele noutăţi”: rochii, fuste, ciorapi etc. ”Noutăţile” tocmai fuseseră luate de la femei aparţinând ”burgheziei decandente” trimise în penitenciare sau a căror avere fusese confiscată.

”Doamnele” erau de fapt ”tovarăşe” şi erau conduse de soţia ministrului de Interne, Martha Drăghici. Mergeau la ”mall”. Îşi alegeau şi plecau. Tovarăşa gestionară o anunţa de fiecare dată pe doamna Drăghici când ”intra marfă nouă.”

Și Ceaușescu însuși?

Ceaușescu era comunist din convingere, dar asta pentru că oricum nu era în stare să înţeleagă altceva, însă regimul său avea o componentă strict mafiotă: era un regim care funcționa pe bază de clan și o “elită” se îmbogățea pe spinarea a 23 de milioane de oameni.

Iar astăzi românii aceia prostiţi şi ţinuţi într-o formă de sclavie modernă, acoperită ideologic, încă nu înţeleg ce s-a întâmplat cu ei. Li se pare că situaţia din Coreea de Nord e ceva fără precedent, uitând că exact asta au trăit. Exista o discrepanță uriașa între nomenclatură și restul populației.

Din fericire, în faţa acestei amnezii avem antidotul perfect. Documentele de arhivă. Furturile primilor ani, despre care am vorbit, au fost documentate chiar de către Securitate.

În anul 1968, din ordinul lui Ceaușescu, s-a declanșat o anchetă privind bunurile de patrimoniu. Pretextul era noua lege a patrimoniului naţional, care abia apăruse, şi chipurile Ceauşescu nu putea să doarmă ştiind că obiecte de artă care fuseseră însușite după 1948, aşa cum am arătat, nu erau în muzee.

De fapt, era doar o reglare de conturi între Ceaușescu și foștii “ilegaliști”, menită să-i pună la respect. Practic, prin asta, Ceauşescu le arăta că la o adică le poate lua patul în care dorm. La propriu.

Cu asta a însărcinat Securitatea. O parte a acţiunii, numită “Îmbogățirea”, se referea strict la personalul Ministerului de Interne, condus pe atunci de Alexandru Drăghici, opozantul lui Ceaușescu.

Deși menită să-l înfunde pe Drăghici, acțiunea a produs un material documentar extensiv privind furturile, confiscările ilegale făcute de organele MI.

Există, de exemplu, un inventar al cabinetului ministrului Drăghici unde erau valize întregi cu ceasuri furate. Exista un fel de bonificație: ofițerii de Securitate care îi făceau diverse servicii primeau ca recompensă câte un ceas de la el. Ceasul, etalonul statutului social. Ca în Armata Roşie.

Și ce a urmat?

Totul s-a mușamalizat cu mici excepții. Au fost luate niște obiecte de patrimoniu de la persoane cu care Ceaușescu chiar avea ceva și au fost depozitate la muzee. Lui Drăghici i-a luat dormitorul. Vă spuneam : patul în care dormea.

Au fost şi “mari drame” în lumea burgheziei roşii. Lui Moghioroş i-au luat puştile de vânătoare, ceea ce în lumea lor era practic o expulzare din ”cerc”, pentru că vânătoarea era un ritual de socializare. Fiul s-a sinucis după aşa ”ruşine”.

Așadar, începând cu 1948, au furat tot ce au prins, plus vânzările de evrei și germani.

Pacepa a devoalat acest sistem mafiot în “Orizonturi roșii”, cartea publicată de el după fugă. Vedem acolo că, sub pulpana ideologică, în România a funcționat un sistem mafiot, organizat ca atare, al cărui șef era Ceaușescu.

Au furat, dar, nu se puteau afișa, nu aveau dreptul la opulență sfidătoare. Cum începeau să se afișeze, cum erau “executați”. De ce?

Exista oficial legea “ilicitului”, dar și una cu mult mai puternică – legea clanului mafiot: nu poți să ai mai mult decât șefii. Ceea ce producea o mare nemulțumire între pălmașii clanului care făceau banii.

De exemplu, securiștii din comerțul exterior care la sfârșitul anilor ’80 învârteau milioane de dolari mai scăpau câteva sute de mii și pentru ei. Dar problema era că nu aveau ce face cu ei în ţară. Dacă își luau vilă la munte și trei mașini, imediat intrau în atenția șefilor.

Așa că o parte dintre ei au început din anii ’80 ceea ce românii au descoperit în anii 2000 – off-shore. Își țineau banii și afacerile în firme străine din paradisuri fiscale. Securiştii din DIE erau capitalişti pe vremea când românii ştiau cu greu cum arată o banană. Vă daţi seama care era decalajul în 1989?

Am documentat cazul unui securist, Andronic, care a făcut o afacere cu câteva câte sute de tone de cafea, a vândut câteva zeci de tone în nume propriu și a pus banii într-un off-shore. A câştigat 80.000 de dolari. Banii lui.

Era o mare problemă pentru acești oameni care produceau foarte mulți bani că nu puteau să se afișeze cu rezultatele “muncii” lor decât la un nivel foarte mic. Și asta producea periodic nemulțumiri în sistem.

Clanul mafiot producea mulți bani, dar cei care produceau nu puteau să se bucure de banii lor. Există multe povești legate de aceste lucruri, unele din ele explică și misterul banilor lui Ceaușescu.

Adică?

Banii nu au dispărut din conturile lui Ceaușescu, el nu avea nevoie de așa ceva, totul era al lui, ci din conturile oamenilor care îi manipulau. Tot ei au aruncat și perdelele de fum în privința acestor bani, bani pe care i-au căutat unii aiurea prin toată lumea.

Vă dau exemplul ICE Dunărea, unitatea militara a DIE, indicativ 0107, înfiinţată în 1982. Toți cei care lucrau la Dunărea erau fie ofițeri de securitate, fie personal civil cu legături strânse cu Securitatea.

Dunărea fusese concepută iniţial ca un intermediar între industria naţională şi piaţa externă. Scopul declarat era găsirea de pieţe şi vânzarea de produse româneşti pe valută forte, în scopul achitării datoriei externe. Pentru asta Dunărea, adică Securitatea, percepea un comison de 20%.

Înţelegeţi? Securitatea câştiga direct şi legal 20% din orice vindea pe valută. Asta era trecut în statutul de funcţionare al ICE Dunărea. Banii ăştia intrau separat în conturile ei. De conturile astea aţi auzit vreodată? Nu cred.

Când aud tot felul de aproximativi, care pozează şi în mari specialişti pe probleme DIE, argumentând cât de patrioţi erau securiştii şi cum lucrau ei pentru ţară, îmi vine să râd. Da, patrioţi contra comision!

În plus, chestiunea cu ”acoperirea datoriei” era doar parţial adevărată, pentru că banii obţinuţi nu se duceau toţi acolo. Ceauşescu decidea ce se făcea cu ei.

Mai investea în nişte proiecte fantasmagorice prin Africa sau America de Sud, îi mai venea ideea să facă nu ştiu ce fabrică de diamante. O parte din banii ăştia, pentru care îşi rupeau spinările vreo 23 de milioane de români, se pierdeau pur şi simplu.

Dunărea devenise o căpușă uriașa. Era organizată pe servicii, fiecare corespunzând unui sector al economiei naţionale. Fiecare minister era practic dublat de un serviciu al ICE Dunărea. Nimic nu se putea vinde fără Dunărea.

Apoi, au trecut la nivelul ulterior. Pentru că produsele româneşti se vindeau greu, din cauza calităţii proaste, şi cel mai adesea doar în sistem de barter (Dunărea lua camioane de la Braşov, le vindea în Egipt pe grâu, apoi căuta să vândă grâul), securiştii au început să funcţioneze ca brokeri pe piaţa internaţională.

Dunărea devenise un operator de import-export pe infrastructura unui serviciu secret. Sună cunoscut? Asta pentru că este. Nu am inventat apa caldă după 1990.

DIE afla fie de la ofiţerii săi, fie de la acoperiţii din MAE că în Angola era cerere de porumb din cauza secetei. Căutau imediat pe unde aveau legături şi apăreau cu porumb de vânzare.

Asta în sine nu e o problemă.

Problema era că Dunărea nu făcea comerţ legal, ci ocolea taxe vamale, ascundea originea mărfii, lucra cu mafioţi. Dunărea nu făcea comerţ, făcea trafic. Mare diferenţă.

Trecerea la trafic de arme și droguri, la livrarea de mărfuri unor zone care se aflau sub embargou s-a făcut firesc. Nu urmăreau decât mărirea profitului indiferent prin ce mijloace.

Ca să vă faceţi o idee, acest mamut a produs în 1988, conform bilanțului, 800 de milioane de dolari profit net, bani vărsați în conturile administrate de Ceaușescu și de cei din jurul lui.

În februarie 1990, premierul Petre Roman decide să lichideze ICE Dunărea. Din ordinul lui a mers acolo o echipă de control care a produs un proces-verbal: în conturile ICE Dunărea mai erau 10 lire turcești, 15 franci elvețieni, 10 dolari și câteva lire italiene.

Se mai întreabă cineva unde au dispărut banii lui Ceaușescu? In buzunarele celor din CIE şi ICE Dunărea. Şi ale prietenilor lor civili. După care au lichidat şandramaua, pentru că nu mai era utilă.

Erau deja pe picioarele lor, cu propriile firme şi afaceri la cheie. Si cu milioane de investit, bani despre care nu întreba nimeni nimic. Guvernul român angajase o firmă canadiană şi îi căuta prin Elveţia.

Deci de ce nu se puteau afișa înainte de 1989? S-au afișat după ’90.

Culmea că românii se uitau ca proştii cum ăia care îi furaseră 50 de ani au devenit peste noapte capitalişti de succes şi au început să cumpere pe persoană fizică ceea ce deţinuseră în grup. După care, ca să fie şi mai frumos, i-au şi votat şi au plâns împreună cât de nedreaptă e societatea asta democratică.

Numai cu un popor îndobitocit, cum erau românii în 1989, puteai face aşa ceva.

Spuneați de cartea revelatoare a lui Mihai Pacepa. Cât de rău a fost lovit sistemul ceaușist mafiot de aceste dezvăluiri?

Foarte rău. Atât de partea publică a dezvăluirilor din “Orizonturi roșii”, cât și de partea mai puțin văzută a acestor dezvăluiri, care a devoalat rețelele de lucru ale Securității pe partea economică.

În general, dezvăluirile lui Pacepa au beneficiat de un interes mediatic excesiv, mai ales sub aspectul trădării și al deconspirării rețelelor de spioni. A existat și asta, desigur, au fost retrași mulți agenți acoperiți sau la vedere.

Dar efectul cel mai puternic a fost asupra rețelelor economice construite. Marele lui merit este că a dat jos cortina de pe aspectul ideologic al regimului lui Ceaușescu și a arătat că era unul mafiot.

Trebuie spus că “Orizonturi roșii” este o carte operativă din timpul Războiului Rece, scrisă de Pacepa cu girul și în colaboare cu CIA. Nu este un document 100% onest.

Apar acolo și dezinformări, și tușe grotești pentru a crea o imagine defavorabilă. Există și șopârle informative privind diverși trădători în jurul lui Ceaușescu, menite să creeze confuzie la București.

Eu am verificat cu documente unele dintre poveștile spuse de Pacepa și vă confirm că sunt reale, toate dovezile sunt în arhive. De exemplu, operațiunea Leopard, cu omul de afaceri german ademenit de Securitate, prin intermediul unei profesoare din Bucureşti de care el se îndrăgosteşte și începe să lucreze cu ea pentru a fura planurile tancului.

Cartea lui Pacepa a dat o mare lovitură acestui tip de organizare mafiotă. Şi cine putea să o dea mai bine decât unul care făcuse parte din Familie?

Și efectele?

S-a constituit o comisie de anchetă alcătuită din șefi ai Securității, a făcut parte din ea și Iulian Vlad, care a produs un material de câteva mii de pagini. Cam toți ofițerii DIE, dar și ofițeri de Securitate, membrii ai conducerii partidului au dat declarații referitoare la funcționarea DIE.

Și materialele acestea arată întreaga rețea mafiotă constituită în interiorul DIE, cu legături la vârful partidului, la cel mai înalt nivel, adică până la Ceaușescu și la fratele lui geamăn, care avea numele conspirativ „Călin” și era unul dintre șefii DIE.

Clanul controla efectiv, practic prin fratele lui Ceaușescu, toate aceste operațiuni.

Trădarea lui Pacepa a fost cu atât mai grea cu cât seful DIE era „copilul de aur” al regimului și al lui Ceaușescu. DIE producea banii.

Foarte interesant este că în decembrie 1989 DIE (CIE) a dispărut ca un fum, de parcă n-ar fi existat decât Securitatea interna. După ’89 lumea a început să se războiască cu Securitatea internă, cea care făcuse poliţie politică, cu turnătorii. Mafioții din DIE însă au dispărut ca prin farmec și unii dintre ei au apărut apoi ca oameni de afaceri cu investiții.

DIE a dispărut, dar metodele şi rețelele s-au păstrat până în zilele noastre. Aţi observat câte scandaluri legate de corupție, reţele mafiote și firme sub acoperire apar în zona SIE? Eu cred că nu e deloc întâmplător. Deloc.

Încă dinainte de 1989 zona asta externă era scăpată de sub control. Nici Ceauşescu nu i-a putut opri să îl fure şi să-şi extindă sferele de influenţă. După 1990, rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori.

Ce s-a văzut în ultimii 30 de ani? Războiul de capturare a statului. De ce? Simplu. Pentru că nu este suficient să ai bani, dacă nu ai puterea să îi protejezi. Pentru asta ai nevoie să ai politicieni, miniştri, prim-miniştri, preşedinţi în buzunarul tău. Să controlezi Justiţia şi Serviciile. Şi exact asta s-a întâmplat.

De ce credeţi că a investit Voiculescu într-un trust mediatic care pierde bani? De ce au făcut-o Vîntu, Patriciu sau Ghiţă? Nu ştiau că televiziunile şi ziarele sunt găuri negre în care arunci bani ce nu se întorc niciodată? Ştiau prea bine. Dar ştiau la fel de bine că trebuie să cheltui bani, ca să protejezi bani.

Şi au fost foarte aproape să reuşească. Reţelele lor au dus România la un pas de Ucraina.

Apoi, să nu vă închipuiţi că oamenii ăştia au achiziţionat doar putere economică, politică sau mediatică. Au achiziţionat şi intelectuali, cu tot cu ideile lor, cu tot cu şcoliile de gândire şi discipoli. I-au luat la ofertă şi le-au oferit platformele unde se lucrează la formatarea ideologică.

Orice iniţiativă, orice idee nouă este rapid capturată. Ce nu pot cumpăra distrug. Totul ca să protejeze banii.

Mafia provenită din DIE, trecută sub tăcere, produce în continuare corupție, infracționalitate, exact cum făcea înainte de 1989, profitând, repet, de atenția aproape exclusivă a publicului asupra Securității interne.

Există statul paralel? Da. Ei sunt acela. Statul acesta paralel vine din vechime şi vrea să ajungă în viitor.

Exact cum făceau pe vremea lui Ceauşescu, scopul lor este să ţină captivă victima, vaca de muls. Şi să mulgă generaţie după generaţie. Cum au făcut cei pe care acum îi numim generic ”ciuma roşie”. Şi asta nu e nimic ideologic. 

https://spotmedia.ro 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus