Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanţe pentru reducerea rublelor, acuzări pe care noi nu le-am împărtăşit decât în privirea unor chestiuni de amănunţime şi de aplicaţie, „Românul” cuprinde deodată următorul pasaj uimitor:
Generalitatea (adică naţia) pierde din vedere că, dacă guvernul n-ar fi primit rublele pe preţ de 4 lei la intrarea lor în ţară, Rusia ar fi impus cursul rublelor sale de hârtie. În acest caz ţara n-ar fi pierdut o singură dată 7 şi jumătate la sută asupra rublelor de argint, ci de patru-cinci ori câte atâta la sută asupra fiecărei scăderi a cursului rublelor de hârtie. În treacăt constatăm că poporul românesc, când liberalii au nevoie de el, se numeşte naţiunea suverană, iar când acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu & Rosetti el se cheamă generalitate.
Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rubla sa de hârtie.
Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauză simplă că… nu 1-au ştiut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vânzătorul român să recunoască de bun şi vrednic de credinţă un sinet iscălit la o bancă din Petersburg pe care se zice că acea bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hârtie?
Generalitatea e în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerut o asemenea monstruozitate din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca şi turcii să pretindă să le primim al pari caimelele, austriecii să le primim Staats-bancnotele şi, odată erijată teoria aceasta în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricâte bancnote ni s-ar trimite din puternicele împărăţii Schaumburg-Lippe şi Monaco.
C-un cuvânt generalitatea e-n dreptul său de-a crede că acea impunere se poate face neapărat la… Astrahan, dar de la Astrahan până la Prut mai e o bucată bună de cale.
Cum că ruşii au putut să impună în Turcia moneta de hârtie e o mare nedreptate, din cauză că locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite de statul său, dar… Rusia era în război cu Turcia şi războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia?
Nu. Din contră: prieteni, aliaţi chiar, o alianţă a cărei extremă onoare am plătit-o cinstit, cum se cuvine unor capete înţelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plătim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută?
Ruşii că-s ruşi şi tot nu credem c-ar fi pretins atâta veneraţie din partea noastră, pentru că pravoslavnici suntem şi noi ,,dar la rublă de hârtie nu este pravoslavie”.
Dar precum vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hârtie, adică a sinetului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet pentru cusurul cât nu s-ajunge până la 4 franci.
Şi într-adevăr aşa s-a şi întâmplat. Pân-a nu ieşi decretul domnesc prin care se fixa cursul rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 şi jumătate franci, iar pentru restul pieţei era tinichea, încât cine avea poli imperiali de aur bea şi mânca, iar cine nu se uita şi răbda. Asta s-a întâmplat cele dintâi două, trei zile după intrarea glorioaselor armii în ţară, adică până în momentul în care s-a obştit carte domnească în toată ţara prin care se dispunea altfel.
Cu un cuvânt, generalităţii nu i se putea impune nimic de către ruşi şi nici i s-a impus. Cine a impus generalităţii este tocmai guvernul roşu, care ne-a constituit trei ani de zile în cumpă[ră]tori unici ai rublei de argint şi ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se mântui prin reducere, deşi aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată ţara pierde 7 şi jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci când s-ar face o reducere până la valoarea adevărată a rublei. Dl Dim. Sturza, care ştie foarte bine aceasta a spus-o în Cameră că bine ştie cum că reducerea nu e mijlocul radical pentru stârpirea răului şi că adevăratul leac e demonetizarea desăvârşită.
Cauza pentru care rubla va rămâne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui decât prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preţ din cauza înmulţirii lui şi va scădea mereu, până se vor istovi minele acum lucrătoare. În formă de ban argintul se menţine la o oarecare înălţime numai atunci când s-a bătut în analogie cu numărul contribuabililor.
Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul şi au monetă curantă de aur. Între acestea sunt Anglia, Franţa (de facto) şi Germania, încât o mulţime de argint a devenit marfă care-şi caută stăpân. Deci în momentul în care era prisos de marfă şi nici un cumpărător, dnii roşii, din slugărnicie către ruşi, constituie ţara noastră în unic cumpărător al rublei cu preţul cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre care nu ştim până la ce punct vor scădea şi care, cu cât mai multe sunt, cu atât mai puţină putere circulativă au. Căci valoarea argintului se fixează prin proporţia în care el există pe piaţa universală alături cu aurul. Îndată ce prin supraproducţie acea proporţie se clatină şi şovăieşte, argintul merge repede-napoi şi şovăieşte în mod primejdios, până ce producerea va înceta şi mulţimea lui va fi determinată şi neaugmentabilă, încât numai atunci se va restabili o proporţie oarecare şi vom şti din nou la câtă valoare a-ncremenit argintul. Până atunci argintul se va potrivi numai pentru batere de mărunţiş, nu pentru monetă de valoare.
N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea asemenea pentru monetă curantă; astăzi însă banii albi sunt mai mult ori mai puţin o monetă fiduciară sau de credit, deşi într-un grad mai mic decât hârtia. Neavând destulă valoare intrinsecă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atât mai preţios cu cât mai puţin este şi, dacă mulţimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesităţile circulaţiei, atunci provine cazul că argintul are agio faţa cu aurul, că pentru patru piese de câte 5 franci capeţi un napoleon şi ceva deasupra – caz care s-a întâmplat în Franţa. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec, ci circulativ. La aşa căutare poate ajunge altfel și banul de hârtie, când nu se emite pe cât trebuieşte.
Dar este oare acesta cazul nostru?
Un ministru conservator (dl P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint româneşti, calculând de fiecare contribuabil câte 25 de franci. Destul şi prea destul. Liberalii, în momentul inundării cu ruble, au găsit că prea e puţin şi au mai emis 18 milioane bani de hârtie. Dar alături cu aceşti bani de hârtie avem azi câteva milioane de ruble în ţară, pe care le-am cumpărat cu aur şi din care se vor schimba parte în 24 milioane mărunţiş naţional.
Avem însă nevoie de atâta mărunţiş, de atâta monetă fiduciară şi semifiduciară?
Noi credem că nu şi ne temem că politica financiară a roşilor se va sfârşi cu un dezastru.
Mihai Eminescu
28 ianuarie 1879
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
