Pe când o generaţie coruptă, fără de mândrie şi statornicie, formează publicul privitor, oştirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri şi la şes, dovedeşte încă urmele unor virtuţi care în restul societăţii s-au pierdut.
E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi şi instituţii introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pân-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvârşire. Nu e număr din „Monitor" care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte, judeţene, comunale şi de alt soi, care toate în linia din urmă se percep din punga ţăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupeţesc negustorii şi o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului şi celor particulare, dările plătite direct şi indirect de către dânsul susţin legiunile de funcţionari ai statului, ai comunelor, ai judeţelor; c-un cuvânt o organizaţie în care vorbeşte şi pe care-o influenţează toţi acei care nu produc în economia naţiei nici măcar valoarea unui capăt de aţă; pe când ţăranul, care singur produce întreg substratul vieţii noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.
Şi când voim a ne făli şi a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generaţii fără reazem moral şi intelectual, atunci cu ce ne vom făli decât cu vitejia personală a aceluiaşi ţăran? El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei şi a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeaşi bărbăţie frumoasele pagini ale unui trecut când toată ţara era ca dânsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea şi până azi. Astăzi graţie liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieţei în care să şi-o ofere, prin mizeria cauzată de mulţimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos.
Să descoperim oare toate păcatele câte s-au comis până în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din ţară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrâni ca obicei al pământului, ca datină moştenită; nu e şcoală înfiinţată care să nu fi fost o unealtă contra limbii lui şi a bunului său simţ, nu e instituţie care să fi răspuns la adevăratele lui trebuinţe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă străveche, frumoasele datini, care şi ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră.
Ştim prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici un om de pe pământ nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povârnişul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci şi cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munţii Emului, unde-a stăpânit cu glorie două veacuri. Ştim prea bine că am făcut drumuri comode de fier şi poduri peste râuri invaziei veacului modern şi că stăpânii viitori ai pământului nostru trec în fiece zi graniţele cu sutele şi eu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lângă Dunăre, a deschis de mult porţile ei imigraţiunii care ne-aduce civilizaţia şi stingerea.
Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoştinţa noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagini ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturilor noastre nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el şi nu altul să susţină uneltele care-l exterminează.
Dar chiar bucuria şi recunoştinţa noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeaşi zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruşi și cei români s-a fixat aceeaşi duminică, aceeaşi zi de 8 octombrie pentru schimbarea autorităţilor române din Basarabia cu cele ruseşti. Deci în aceeaşi zi în care Bucureştii vor fi împodobiţi cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colţ al pământului românesc va intra într-un întuneric veșnic poate. „Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorţii”.
Mihai Eminescu
8 octombrie 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
