Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui. Inaugurăm un ciclu de texte prin care aducem la cunoștință cititorilor activitatea sa de jurnalist. Articolele selectate au fost publicate pe paginile ziarului „Timpul” din București în perioada octombrie 1877 – iunie 1889.
„Ştim prea bine că până acuma guvernanţii noştri nu au nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă în Dobrogea. Ştim de ex. că înţelepciunea guvernamentală aşteaptă ca englezii să organizeze Ciprul, austriecii Bosnia şi Herţegovina, Rusia provinciile din Asia Mică şi apoi să întrebe prin agenţii săi diplomatici ce-au făcut aceste trei puteri, pentru ca apoi şi guvernul nostru să facă un conglomerat electric de măsurile cele mai diverse, ale căror binefaceri să le reverse cu de prisos asupra populaţiunilor Dobrogei.
Deocamdată ministerul mai are şi alt proiect in petto. Mai mulţi bancheri din Viena ar fi propus să cumpere pământurile, numite ale statului, din Dobrogea, şi să se parceleze între evrei, adică să agricolizeze evreii precupeţi din ţară. Nu ne îndoim că îndărătul acestei agricolizări mai sunt şi intenţii politice ale unei mari puteri care în virtutea împrejurărilor devine din zi în zi mai favorabilă atât statului român al Dunării, cât şi propriilor sale populaţiuni române. Această putere e Austria. De pe când încă gurile Dunării şi Dobrogea erau turceşti s-au făcut şi repetat adesea cererea către Înalta Poartă de-a încuviinţa colonizarea deltei cu supuşi austrieci, ceea ce Poarta a refuzat cu stăruinţă. Ţinta politicii austriece de-a se întinde cel puţin cu influenţa sa politică de la Adria pân’la Marea Neagră, necesitatea de pieţe orientale pentru desfacerea mărfurilor sale, teama justă de precumpănire a elementelor sloveneşti, toate acestea sunt armonizabile cu instinctul de conservare al neamului românesc şi, având conştiinţă limpede despre rolul modest ce suntem meniţi a juca în istoria acestei lumi din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare romanice, e lesne de înţeles că reazemul nostru viitor va fi o putere mai puţin exclusivă decât Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu şi aşa fiind scris în cartea sorţii, ajungând stăpână pe Basarabia bunăoară, a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc.
Nu e vorbă, patriarhatul ecumenic al Constantinopolului a făcut tot astfel, biserica romană a urmat aceeaşi cale, dar urmările sunt cunoscute. Cu toate protestele şi opunerea patriarhatului ecumenic, preoţii greci, sfinţii Metodie şi Chiril, au introdus limba slăveană la creştinatele naţii slave, iar scaunul roman a avut şi mai grele înfrângeri, căci biserica protestantă, în special Luther, au introdus în biserică limba naţională. Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile care nu-1 respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârii Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au ştiut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Băcăului) şi al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn (la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice), toate acestea dovedesc că – cel puţin în această privinţă – n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă.
E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil şi stâlp mai bun de reazem pentru zile grele care respectă individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă şi tolerantă. Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcolilor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie şi fără de simţ istoric, numai cetăţenii liberi, egali şi înfrăţiţi ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor, C. A. Rosetti ş.a., a putut da mână de ajutor unui element străin a cărui tendinţă este nimicirea noastră naţională.
Aşadar n-am avea nimic de zis în contra unei apropieri în relaţiunile statului nostru cu statul austriac. Lucrul însă de care ne e teamă este că guvernul radical, fără experienţă şi fără cunoştinţa lucrurilor după cum îl cunoaştem, în loc de a armoniza interesele Austriei de la gurile Dunării cu ale noastre, să nu ne strice şi mai rău, făcându-i aceleia promisiuni care nu va fi în stare să le ţină, căci împrejurările din Dobrogea sunt departe de a fi atât de lămurite de cum li se par capetelor seci de la noi.
Comparând începuturile tuturor statelor, observăm la cel dintâi pas un lucru ce se repetă aproape în mod identic la toate şi pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se priveşte ca aparţinând statului. Aşa sub regii romani şi la începutul republicii tot pământul era considerat ca fiind al statului. Ceea ce aveau cetăţenii romani era numai posesiunea bunurilor imobile. În vechiul stat germanic lucrul stă tot astfel. Speculum saxonicum şi mai târziu Sctiwaben-spiegel păstrează în ordinea feudalităţii urmele unui drept originar conform căruia tot teritoriul era al statului, iar oamenii liberi stăteau după o deosebită ordine în legătură cu capul suprem al statului, cu împăratul. În cronicile româneşti ne întâmpină asemenea memorabila frază: La început tot pământul ţării era pământ domnesc. În ţările slave lucrul e acelaşi, deşi poate sub altă formă … c-un cuvânt originea proprietăţii imobiliare e pretutindeni posesiunea conferită de stat, pentru servicii anumite, mai cu seamă însă războinice. În acelaşi spirit se aplica la noi bunăoară până mai ieri alaltăieri, adică până la introducerea orbească a Codului Napoleon, împărţeala de pământ între membrii unei comunităţi răzăşeşti care descindea adesea de-a dreptul dintr-o singură familie. Precum Cănteştii, Bălşeştii, Sturzeştii nu sunt decât membrii unei familii răsărite din bătrânul Canta, Balş, Sturza, tot aşa Bucureştii nu sunt decât membrii familiei lui Bucur, Stoieneştii ai lui Stoian, Floreştii ai lui Florea ş.a.m.d.
Se înţelege că între membrii egali îndreptăţiţi ai unei familii care s-a înmulţit la 3-400 de inşi trebuia să existe un alt drept de moştenire decât acolo unde originea proprietăţii era cu totul alta, încât totalitatea moşiei răzăşeşti era privită ca aparţinând personalităţii juridice abstracte a bătrânului cutăruia ori cutăruia, iar membrii acelei personalităţi juridice, înrudiţi de-a dreptul şi răsărind dintr-o mamă şi dintr-un tată, aveau părticelele lor de pământ în posesiune numai. Această explicare lungă a fost de nevoie pentru a lămuri că românii, ocupând noua provincie, să nu procedeze în mod barbar, apucând şi stârpind rădăcina existenţei economice a populaţiunii, să nu creadă că ceea ce se numeşte pământ al statului e într-adevăr al statului, căci acolo proprietatea e în acel stadiu genetic în care statul e privit ca personalitatea abstractă a cărui proprietate e teritoriul întreg, pe când elementele proprietăţii individuale sunt reprezentate sub forma posesiunii, conferite de stat pentru servicii ostăşeşti. E caracteristic pentru statele primitive, că numai persoane abstracte pot fi proprietare în sensul dreptului nostru civil: adică biserica şi statul. În faptă lucrul stă astfel: a statului român sunt numai acele locuri care nu sunt ale nimănui, res nullius; oriunde însă se iveşte un posesor, fie colectiv, fie individual, la intrarea steagului român în acea ţară el devine proprietar pe ceea ce posedă, rămânând a se regula numai modus vivendi pe proprietăţile colective (păşuni, câşle etc.).
Astfel numai s-ar realiza de la cel dintâi pas în Dobrogea un progres real în viaţa juridică a poporului. Dar a proceda în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înţelesul strict şi definit al proprietăţii private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda turci, tătari, români şi bulgari pentru a parcela pământul lor, câştigat cu sudori şi cu sânge, la colonişti ar însemna a-şi atrage de la început ura populaţiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice din Dobrogea ne trebuie tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuie cruţate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administraţie. Cum că prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptăţiţi se înţelege de sine.
Din nefericire superficialitatea şi pospăiala în toate a radicalilor, cunoscuta lor lipsă de respect pentru orice rezultat al unei dezvoltări istorice, cultura lor mai mică decât a lucrătorilor de rând din Apus, ne dau şi acum ca totdeauna o rea prevestire despre modul barbar în care vor proceda. Dea Dumnezeu să ne înşelăm noi şi să fie ei mai buni de cum îi cunoaştem.
Acum venim iar la punctul de la care am pornit. Numai pe locurile acelea care nu sunt într-adevăr ale nimănui s-ar putea aşeza colonii. Auzim că lumea noastră oficială e încântată de propunerea bancherilor de la Viena şi că guvernanţii noştri aşteaptă proiectele de organizaţie ale Angliei, Rusiei şi Austriei pentru a aranja administraţia Dobrogei, care ar avea a se face de o comisie de diurnaşi.
Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoştinţe administrative, financiare şi economice, înzestrat cu puteri discreţionare, care să unifice încet-încet ţara cu patria mumă. Şi ar trebui să fie un om mai în vârstă, nu un Pache, Mache sau Sache, scos din cutia unei curtezane pariziene şi cules de pe uliţele Bucureştilor „pour civiliser en deux jours la sauvage Dobroudja”. Cel din urmă hamal turc ori tătar e un om mai preţios şi mai folositor decât tot comitetul de redacţie al „Românului” bunăoară, nemaivorbind de alte ziare liberale. Alţi oameni trebuiesc acolo”.
Mihai Eminescu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
