Timpul.md

Editorial 22 Februarie 2017 | 06:35

Minoritățile etnice din Basarabia (II). Ucrainenii

Relațiile românilor cu enormitatea popoarelor slave, care ne-au încorsetat de-a lungul timpului, au presupus mai multe forme de interacțiune și influențe, dar au generat și multiple paradoxuri și stereotipuri de percepție.  

Pe de o parte este bine știut faptul că limba slavă veche a constituit o perioadă îndelungată forma oficială de scriere la curțile domnești, iar cuvintele slave au pătruns masiv în limba română de-a lungul istoriei, cam 2/5 din vocabularul actual al limbii române fiind de origine slavă. Slavii au trecut peste teritoriile române începând cu secolul VI, unii dintre ei rămânând aici, alții migrând peste Dunăre, formând masivele slave ale Peninsulei Balcanice. Relațiile Țărilor Române, dar mai ales ale Țării Moldovei, cu cnezatele și statele slave au fost intense, de la căsătorii de alianță și colaborări militare medievale împotriva diverșilor dușmani, până la tratate de alianțe contra dominației otomane, care au ascuns de fapt esența naturii imperialiste a Imperiului Rus în secolul XVIII-XIX, fapt ce a culminat cu raptul Basarabiei în 1812. Rezumând această introducere menționăm că încercările oficialităților ruse și sovietice de a vorbi despre influențele slave asupra poporului român, urmează a fi tratate diferențiat, influențele culturale, lingvistice și religioase fiind mai degrabă o contribuție a slavilor de sud, pe când totalitatea acțiunilor de sorginte imperiale sunt legate de expansiunea Imperiului Rus, a cărui nucleu est-slav era alcătuit din ruși, ucraineni și belaruși. Tocmai în raport cu această presiune exercitată de slavii de la est, în mare parte, și-au conturat românii identitatea latină, formarea statului modern și realizarea unității istorice a provinciilor.

Ucrainenii sunt altceva decât rușii. De ce totuși se confundă?

Modelarea unei percepții istorice diferențiate asupra ucrainenilor a fost îngreunată în spațiul românesc de existența a două stereotipuri înrădăcinate în mentalul nostru colectiv și cultura istorică. Primul este legat de dificultatea separării ucrainenilor de masa popoarelor slave din cadrul Imperiului rus și sovietic, mai ales pe fundalul faptului că până la un anumit moment, ucrainenii au fost un tot întreg cu rușii, iar în anumite momente chiar i-au depășit la nivelul implicării în colonizarea periferiilor vestice ale Imperiului rus/sovietic și în conducerea acestora. Cel de-al doilea, cu referire specială la Basarabia și R. Moldova, ține de confundarea ucrainenilor cu rușii și tratarea acestei mase în mod omogen, ca un tot întreg. În ambele cazuri, populația românească i-a privit pe toți cei care au venit din est după 1812 sau 1940/1944 drept „ruși”, o percepție care a lăsat un studiu asupra diferențierii dintre ucraineni și ruși pentru timpuri mai favorabile. Paradoxal desigur, deoarece anume ucrainenii și nu rușii au constituit și constituie cea mai numeroasă comunitate etnică din Basarabia, RSS Moldovenească și R. Moldova.

Dacă privim recensămintele imperiale ruse, interbelice românești, cele sovietice și postsovietice, putem cu ușurință dezrădăcina acest stereotip: la mijlocul secolului XIX în Basarabia erau 120 mii de ucraineni (13% din populația provinciei) și 20 mii ruși, adică 2% din populație; în 1897 ucrainenii erau deja 380 mii (20%), pe când rușii 156 mii (8%); situația s-a schimbat un pic în perioada interbelică, datorită refugierii emigrației ruse în Basarabia, rușii fiind 351,912 (12,3%), iar ucrainenii - 314,211 (11,0% ); dar deja în perioada sovietică ucrainenii erau 600,366 (13,8%), iar rușii - 562,069 (13,0%); recensământul moldovenesc din 2004 ne arată că ucrainenii sunt 282,406 (8,4%), iar rușii - 201,218 (5,9%) din populația R. Moldova.

Ucrainenii în politicile imperiale ruse

Stereotipurile de percepție menționate mai sus pot fi cu ușurință explicate și surmontate dacă privim înapoi la istoria popoarelor slave și a Imperiului Rus. Un aspect important al politicilor imperiale, de o importanță decisivă în modelarea identitară a Basarabiei, este cel legat de colonizare. Creşterea teritorială a Imperiului țarist nu era legată doar de cea a poporului rus, ci de soarta generală istorică a slavilor de est după încheierea reconquistei antitătaro-mongolă. În Rusia ţaristă cele trei ramuri ale slavilor de sud (velicoruşii, maloruşii şi belaruşii) erau considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii. Colonizarea și formarea unei metropole unice ruso-ucraineano-beloruse au fost nu doar rezultatul unei vecinătăţi geografice a celor trei popoare est-slave, ci și rezultatul unei unităţi istorice din trecut, determinată de apartenenţa la un câmp civilizaţional comun.

Statul moscovit nu împiedica colonizarea ucraineană, din contra o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi). Cazacii, detaşamentele de avangardă ale colonizării slave aveau de la începuturi o origine mixtă ruso-ucraineană. Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestei colonizări. Acest lucru este important de reţinut în cazul Basarabiei, deoarece deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.

Un exemplu elocvent din acest punct de vedere este zona Prutului spre Ungheni. Cei de prin părțile Unghenilor sau care știu regiunea, au putut observa existența mai multor sate de ucraineni de-a lungul căii ferate Chișinău-Ungheni (Romanovca, Alexeevca, Nicolaevca, Elizavetovca), care au apărut mai ales în perioada construcției acestui tronson de cale ferată, ce urma să unească Odesa, Chișinău, Ungheni și Iași, în contextul apropiatului războiului ruso-turc din 1877-1878 și să servească interesele militare ale Imperiului în regiune.

Caracterul comunității de ucraineni din perioada țaristă este însă diferită de cea din perioada sovietică, deoarece în majoritate era alcătuită din țărani-colonizatori, care se așezau de obicei în zonele rurale, de multe ori fără a se amesteca cu populația locală, uneori chiar la frontiera imperiului, pentru a-i întări reperele de loialitate și securitate.

Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev, într-o tresărire de independență incipientă, a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei, tocmai pe baza argumentului că era populată de ucraineni. Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci Unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea visa doar.

Relațiile dificile cu autoritățile române

Este un lucru bine cunoscut că relațiile autorităților române cu numeroasele minorități etnice din Basarabia n-au fost dintre cele mai armonioase, lucru explicabil pe de o parte prin inversarea pozițiilor noului stat românesc în favoarea populației românești majoritare, iar pe de alta de politica de românizare promovată în provincie. La aceasta s-a adăugat acțiunea subversivă sovietică din Basarabia, care în opera de subminare a autorității românești, a apelat tocmai la elementul etnic slav. Între anii 1918-1940 iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României erau fie reprezentanţii minorităţilor naţionale pauperizate, în special ruşi, ucraineni sau evrei, fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Uniunea Sovietică în Basarabia. Două răscoale majore contra statului român - Hotin (1919) și Tatarbunar (1924) - au avut loc în regiuni în care populația ucraineană locuia în mod compact și era sfidătoare față de autoritățile române. Era și firesc din moment ce organizaţiile comuniste din Basarabia aveau legături directe cu organele din Harkov, Odesa şi Balta, de unde primeau instrucţiuni, directive, fonduri, materiale de propagandă şi în special armament.

Alegerea sudului Basarabiei drept câmp de activitate revoluţionară n-a fost întâmplătoare. Toate satele unde existau comitete revoluţionare erau exclusiv localităţi ale minorităţilor ucrainene și ruse, aceştia constituind şi elementul principal al comitetelor revoluţionare, fapt demonstrat şi de „procesul celor 500” desfăşurat după înfrângerea răscoalei de la Tatarbunar.

Paradoxurile perioadei sovietice

Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice. Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, Sudul Basarabiei, Crimeea). Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASSM în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSM şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici. Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940. Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută de România în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică.

Documentele timpului atestă că N.S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti” şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova. După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia. Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până către sfârşitul anilor 1980.

Perioada postsovietică: ce putem face să apropiem ucrainenii?

Aparent, perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei. Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state. În plus, minoritarii ucraineni se comportă în interiorul R. Moldova ca o coloană a Moscovei, votează partide proruse și rareori etalează afinități cu patria-mamă Ucraina, lucru de asemenea explicabil prin prisma experiențelor istorice descrise anterior, pentru că sunt mai degrabă homo sovieticus decât ucraineni.

Ce putem face pentru a ne atrage ucrainenii în efortul nostru de europenizare? În primul rând, să le spunem că există și o altă istorie a relațiilor româno-ucrainene, să le aducem aminte de momentele comune de colaborare (de la Petru Movilă și Vasile Lupu la relațiile de colaborare dintre mișcările de rezistență ucrainene, românești și basarabene de după al doilea război mondial, adăugând aici sprijinul statului român în adăpostirea a mii de ucraineni în timpul războiului civil din Rusia și salvarea a mii de ucraineni peste Nistru în timpul Holodomorului). Iar în al doilea rând să încercăm pe acest fundal de ruptură dintre Ucraina și Rusia, determinat de invadarea și dezintegrarea statului vecin, să convingem ucrainenii din R. Moldova, că viitorul nostru este unul european și nu euro-asiatic, pentru că acest lucru ne va aduce pe toți împreună într-un spațiu de securitate și bunăstare comun. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus