Timpul.md

Opinii & Editoriale 3 Mai 2017 | 07:27

Minoritățile etnice din Basarabia (IX) Evreii (III)

Ultima parte a reflecțiilor despre comunitatea evreiască din Basarabia implică abordarea unor aspecte incomode asupra cărora în istoriografia, dar și în societatea românească, a existat o perioadă îndelungată un tabu.

Această ezitare poate fi explicată prin faptul că pe de o parte, autoritățile române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au participat la organizarea represiunilor împotriva evreilor, atât în calitate de aliat al Germaniei naziste, care a pus la punct „soluția finală” în problema evreiască, cât și prin prisma propriilor motivații, determinate de momentul anului 1940 și de percepția evreilor ca simpatizanți ai regimului sovietic. Pe de altă parte, incomoditatea abordării acestei probleme reiese din complicitatea populației românești din Basarabia la represiunile împotriva evreilor, fapt care s-a depozitat undeva în surdina mentalului colectiv basarabean și a stat acolo ascuns timp de decenii.

Recunoașterea Holocaustului între obligație și maturitate politică

Prin Holocaust în România se înțelege „deportarea și exterminarea sistematică a majorității evreilor din Basarabia și Bucovina, precum și a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români și a celor locali din Transnistria; discriminarea și degradarea sistematică la care au fost supuși toți evreii români în timpul administrației antonesciene”.

Regimul comunist, deopotrivă cel românesc și cel sovietic, a trecut sub tăcere această tematică, de cele mai multe pasând responsabilitatea pentru aceste execuții asupra armatei germane. Retorica postdecembristă din România a fost inițial negaționistă, oficialii români și majoritatea comunității istorice negând Holocaustul pe teritoriul țării, chiar dacă atât documentele din arhivele românești și internaționale, cât și multiple lucrări de referință, demonstrau clar acest lucru. Este adevărat, negativismul, măturarea sub preș a crimelor din Holocaustul local au fost adoptate de aproape toate statele eliberate de comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”. Dar în același timp, recunoașterea oficială a Holocaustului românesc incumbă obligația statului român de a despăgubi victimele și urmașii și de a retroceda averile evreiești jefuite, aflate deopotrivă în patrimoniul statului și în sectorul privat.

Interesul României de după 1989 de a se integra în NATO și în Uniunea Europeană s-a izbit de refuzul statelor democrate de a se asocia cu o Românie care nega Holocaustul. La Conferința OSCE de la Viena (19-20 iunie 2003) cu peste 300 de participanți din lume, la nivel de miniștri, secretari de stat, senatori USA etc., cu subiectul: „Proliferarea antisemitismului în Europa contemporană”, reprezentanții guvernului român (de rang secundar) au anunțat că România a recunoscut că „între 1940 și 1945 pe teritoriul țării noastre s-au petrecut crime de război”. Delegații SUA, Israelului și ai unor organizații evreiești au cerut explicații suplimentare cu privire la modul scandalos în care oficialitățile române neagă evidențele istorice.

Intervievat de BBC, ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, confirma știrea și, chiar mai mult, își aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, în România nu a fost vorba de Holocaust, ci numai de o ticăloșie a unor români care au participat la Holocaust. Opiniile ministrului Theodorescu nu au fost contrazise de nicio oficialitate. Dimpotrivă, imediat, primul-ministru Adrian Năstase de atunci l-a susținut cu tărie pe ministrul său, în timp ce Ion Iliescu i-a reproșat numai oportunitatea gestului. Prin urmare, dintr-o afacere, mai ales academică și morală, problema Holocaustului în România redevine o chestiune politică.

Declarația lui Răzvan Theodorescu a provocat și o criză diplomatică. Israelul și-a rechemat ambasadorul de la București „pentru discutarea situației”, pe motiv că „negarea Holocaustului în România, conform unor astfel de declarații guvernamentale, este un fenomen cu rădăcini adânci, care impune o reacție adecvată, pentru a pune România în situația de a-și recunoaște faptele și responsabilitățile”. Pentru a rezolva impasul Avner Shalev, directorul lui Yad Vashem i-a trimis o scrisoare președintelui Iliescu în care i-a propus să desemneze o comisie de istorici „care va putea să clarifice adevărul istoric și să publice faptele relevante cu privire la Holocaust în România”. Reacția lui Iliescu a fost promptă, în mai puțin de trei luni, în octombrie 2003 el a anunțat oficial numirea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel și Membru de Onoare al Academiei Române, profesorul Elie Wiesel. „Comisia Wiesel” a fost compusă din personalități publice din România, Statele Unite, Franța, Germania și Israel și având ca vicepreședinți pe generalul profesor dr. Mihail E. Ionescu, dr. Tuvia Friling, șeful Arhivelor Statului Israel, și pe dr. Radu Ioanid, de la Muzeul Memorial American al Holocaustului. La 11 noiembrie 2004, Comisia a prezentat președintelui Iliescu „Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”, care a fost omologat în totalitate și declarat „document de stat”. Pe primul loc între concluzii, la paragraful „Fapte și responsabilități” din Raportul de la București - publicat integral în volum la Iași de către Editura „Polirom” în 2005 - era aceea că: „autoritățile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea, cât și pentru punerea în practică a Holocaustului”.

Holocaustul din Basarabia și Transnistria

Inițierea procesului de exterminare a evreilor din Basarabia și Bucovina de Nord, cunoscut drept operațiunea „Curățirea terenului”, avea în vedere eliminarea totală a evreilor din aceste regiuni, considerate a fi elemente nesigure și neloiale statului român. În primele zile ale războiului, are loc pogromul de la Iaşi, în urma căruia au murit între 13 266 şi 14 850 evrei, unii executaţi pe loc, alţii sufocaţi de sete, foamete şi lipsă de aer în „vagoanele morţii”. Urmează o serie de pogromuri la Sculeni şi alte localităţi basarabene cu o pondere ridicată de evrei, împotriva evreilor care au sprijinit sau se credea că au sprijinit autorităţile sovietice în 1940, la care vor participa și țăranii locali. Alte motivații au fost determinate de participarea evreilor la organizarea deportărilor în masă din 12-13 iunie 1941 şi la alte represiuni împotriva basarabenilor din primul an de ocupaţie sovietică. Paradoxal, dar înșiși evreii fuseseră printre victimele represiunii sovietice, numai din câteva orașe basarabene precum Chișinău, Bălți, Bender, Cahul și altele, fiind deportați în 12-13 iunie 1941 1 468 evrei, ceea ce constituia 32,2 la sută din numărul total al celor deportați din aceste orașe.

Aceste pogromuri au fost alimentate de propaganda oficială românească, dar şi de armata germană. Pe teritoriul Basarabiei acţionau detaşamente speciale ale SS care aveau misiunea de a identifica şi extermina evreii, Einsatzgruppe D. Eliminarea evreilor din Basarabia şi a Bucovinei de Nord s-a produs în două etape. Prima era arestarea şi împuşcarea imediată a evreilor, care a avut loc în numeroase localităţi basarabene. În oraşe şi târguri, de obicei, execuţiile erau efectuate de armată, iar în localităţile rurale, de legiunile de jandarmi. De exemplu, la 6 iulie 1941, Armata Română a executat 500 de evrei din Edineţ, în nordul Basarabiei; pe 7-8 iulie a urmat lichidarea evreilor din Pârliţa, Bălţi, Briceni, Lipcani, Făleşti, Mărculeşti, Floreşti, Gura Camencii, Gura Căinarului; pe 12 iulie au fost executaţi 300 de evrei din Climăuţi, judeţul Soroca; pe 10 iulie au fost împuşcaţi 3 500 evrei la Cetatea Albă. Trupele speciale germane, Einsatzgruppe D, însărcinate cu identificarea şi exterminarea evreilor, au omorât în luna iulie 682 de evrei în Cernăuţi, 551 în Chişinău, 155 în Tighina. În total, la 19 august 1941, aceste detaşamente uciseră alte 4 425 evrei numai în zona cuprinsă între Hotin şi Iampol.

A doua etapă a represiunilor împotriva evreilor din Basarabia este concentrarea lor în ghetouri şi lagăre, după care a urmat deportarea lor peste Nistru. La 24 iulie 1941, prin ordinul nr. 61 a generalului Constantin Gh. Voiculescu s-a luat decizia de înfiinţare a ghetourilor şi lagărelor de concentrare pentru evrei. Cea mai mare concentrare de evrei a fost la ghetoul din Chişinău, unde la sfârşitul lui august, începutul lui septembrie 1941 erau concentraţi 11 375 evrei, alcătuind 5 357 familii. În vara anului 1941 pe teritoriul actual al R. Moldova existau 49 de lagăre de concentrare şi ghetouri, iar în regiunea transnistreană – 189 (Transnistria din timpul războiului se întindea până la Bug și avea reședința la Odesa). Cele mai mari lagăre din Moldova se aflau în satele Vertiujeni – 23 mii de oameni, în Secureni – 20 mii de oameni, în Edineţ – 13 mii de oameni, dar şi în Chişinău. Lagărul din Capitală se afla nu departe de sediul actual al Băncii Naţionale a Moldovei.
În total, erau aproximativ 45 mii de evrei basarabeni rămaşi în provincie după retragerea autorităţilor sovietice şi revenirea administraţiei româneşti (august-septembrie 1941). După alte date, cifra se ridica la 55 867, dar cel mai probabil era vorba de 80 mii de evrei, o cifră care includea vreo 25 de mii „care au murit de moarte naturală, au evadat sau au fost împuşcaţi”. Din Bucovina (inclusiv Hotin şi Dorohoi, parte componentă a Guvernământului Bucovina) au fost deportaţi peste Nistru 91 485 de evrei. Au fost exceptaţi de la deportare 19 475 de evrei din Bucovina (inclusiv Dorohoi), dintre care 16 794 trăiau la Cernăuţi, fiind salvaţi de primarul de Cernăuţi, Traian Popovici.

În Transnistria au murit sau au dispărut fără urmă între 105 mii şi 121 mii evrei basarabeni, bucovineni, din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei, şi alţi între 150 mii şi 180 mii evrei ucraineni. În total, în teritoriile României sau administrate de Guvernul de la Bucureşti (Transnistria) au dispărut între 280 mii şi 380 mii de evrei români şi ucraineni. În această cifră intră cei exterminaţi între Nistru şi Bug, dar şi cei executaţi în primele luni ale războiului în pogromul de la Iaşi, Basarabia şi Bucovina de Nord (între 60 de mii şi 80 de mii).

Această răbufnire de furie față de evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trebuie să avem în vedere anul 1940 și participarea unor anumite elemente ale comunității evreiești la actele de violență și jaf față de administrația militară și civilă românească în retragere, cât și față de populația care se refugia. Această participare, colaborată cu senzația interbelică că evreii sunt simpatizanți și agenți ai puterii sovietice, au lăsat o amprentă profundă asupra contextului de calvar pe care l-a trăit Basarabia atunci și asupra populației sale. Acest fapt explică chiar, dacă nu scuză, violența armatei și a autorităților românești, cât și a populației locale față de comunitatea evreiască după revenirea trupelor române în 1941.

Dar în definitiv, analiza Holocaustului și a complicității românești la exterminarea populației evreiești din Basarabia, trebuie privită mai degrabă în contextul confruntării dintre două regimuri totalitare, cel nazist și cel sovietic, care în această ciocnire de proporții, n-au lăsat loc pentru viața umană în general, prețul ei fiind nul.

Mulțumiri Dianei Dumitru pentru cartea „Stat, Antisemitism și Colaborare în Holocaust”, care a ajutat la elaborarea acestui articol.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus