Timpul.md

Editorial 5 Aprilie 2017 | 07:52

Minoritățile etnice din Basarabia (VI), Găgăuzii (II)

Mobilizarea etnică a găgăuzilor la sfârșitul anilor 1980 a coincis, paradoxal, cu cea a românilor din Basarabia, dezvoltând până la un moment mai multe asemănări. 

La fel cum intelectualii basarabeni s-au mobilizat în jurul revendicărilor culturale și lingvistice, tot astfel liderii găgăuzi au început să solicite mai multe drepturi din acest punct de vedere. Cam în același timp cu cenaclul „Alexei Mateevici” va apărea la Comrat un club cultural găgăuz, care până în 1989 se transformase într-o mișcare numită „Gagauz Halkî” (Poporul Găgăuz). Unii reprezentanți ai acestei mișcări au fost prezenți la ședințele Frontului Popular din Moldova, participând chiar la înființarea sa, un indiciu că la acel moment pornirile reformiste ale Frontului coincideau cu interesele acestei mișcări.

Apariția separatismului găgăuz trebuie judecat și înțeles în contextul convergenței a trei factori. Primul este existența unei identități regionale și etnice evidente, marcată de subdezvoltare, sărăcie și dezavantaje educaționale, care prin mobilizare a dorit să rezolve o parte a acestor probleme. Cel de-al doilea factor este cel al competiției elitelor, care au judecat această mobilizare prin prisma unui interes de putere, la fel cum nomenclatura comunistă moderată de la Chișinău (în frunte cu Snegur), care a sprijinit Frontul Popular din motive de oportunism politic. Așa cum Snegur și echipa sa au îmbrăcat „prosoapele” naționalismului pentru a scăpa de conservatorii de la putere (Grossu, Pșenicinikov, Kalin etc.), iar ulterior pentru a obține mai multă independență față de Moscova, la fel și liderii locali găgăuzi au călărit această mobilizare etnică pentru a obține mai multă libertate și putere în raport cu Chișinăul, iar ulterior o vor folosi pentru a obține mai multe concesii din partea R. Moldova. În cele din urmă, a existat și există un factor extern care a întreținut acest separatism, care inițial a fost instrumentalizat de autoritățile sovietice pentru a menține RSS Moldova în cadrul URSS, iar apoi de Federația Rusă pentru a ține R. Moldova departe de UE și România.

Instrumentalizarea sovietică

Confruntat cu probabilitatea părăsirii Uniunii Sovietice de către RSSM, centrul imperial a decis în 1989-1990 să genereze pe teritoriul republicii două fracturări teritoriale: una pe malul stâng al Nistrului și alta în Găgăuzia. În același timp, oficialii sovietici au creat o legătură între problema separatismului local și angajamentul RSSM de a semna noul tratat sovietic, inițiat de Mihail Gorbaciov în speranța salvării Uniunii Sovietice.

La 12 noiembrie 1989, are loc primul Congres al poporului găgăuz, care a proclamat RSSA Găgăuză, ca parte componentă a RSSM, iar la 19 august 1990, cu sprijinul tacit al autorităților centrale din Moscova, are loc primul Congres al deputaților poporului din partea de sud a Moldovei, care a proclamat raioanele Comrat, Ceadâr-Lunga și Vulcănești drept „Republica Găgăuză” în componența URSS. Sovietul Suprem de la Chișinău va reacționa la acest separatism printr-o declarație care constată că „pe teritoriul RSS Moldova nici unul din grupurile etnice conlocuitoare nu au temei istoric şi juridic pentru a pretinde la autonomie statal-teritorială, inclusiv aşa-zisa RASS Găgăuză în componenţa RSS Moldova”.

Guvernul Druc, primul guvern non-comunist al R. Moldova, ales în mai 1990, a condamnat în repetate rânduri aceste porniri ale conducerii găgăuze, iar după proclamarea „republicii autonome” găgăuze, va aplica măsuri radicale. În primul rând, din motivul instrumentalizării politice, organizația „Gagauz Halkî” a fost scoasă în afara legii. Apoi, în dorința contracarării separatismului găgăuz, Chișinăul a organizat „Campania din Sud”, mobilizând detașamente de voluntari. Dispunând de suportul tacit al trupelor ministerului de interne sovietic pe de o parte, iar pe de alta de susținerea separatiștilor din Transnistria, găgăuzii au organizat propriile unități de apărare, cunoscute drept „Batalionul Bugeac”, reușind să reziste.

În mod paradoxal, opoziția găgăuză față de Chișinău nu era unitară, ea fiind divizată în două părți. Exista „linia dură”, reprezentată de liderul Stepan Topal și Mihail Kindighelian, într-o relație evidentă cu Moscova și Tiraspol, care pledau inițial pentru control local în cadrul URSS, iar apoi pentru „autonomie” față de R. Moldova. Pe de altă parte, atestăm existența unei linii moderate, reprezentate de economistul Constantin Tavșanci și fostul prizonier politic Leonid Dobrov, care doreau mai curând o mobilizare culturală și lingvistică, asemănătoare celei inițiate de elitele culturale basarabene la Chișinău.

Conturul autonomiei teritoriale

Această divizare era accentuată și de divergența asupra preferințelor de raportare externă. O bună parte a intelectualității găgăuze au încercat să inspire o renaștere turcică, încercând deturnarea conaționalilor săi de la influența slavă și ancorarea lor într-o renaștere (pan) turcică. Alții s-au orientat spre componentele ruse/sovietice ale culturii găgăuze și au încercat să mențină această minoritate etnică în cadrul „lumii ruse”.

Înainte și după obținerea independenței, Chișinăul a susținut evident prima direcție de dezvoltare a comunității găgăuze, oferind acesteia oportunități unice pentru dezvoltare și stimulând o apropiere de Turcia. Departamentul de Stat pentru Relații Naționale, creat după 1991, s-a angajat în mai multe inițiative de resuscitare a tradițiilor și istoriei găgăuzilor. Prin încurajarea Asociației culturale „Kardașlik” (Frăția) s-a încercat reînvierea sărbătorilor tradiționale găgăuze și a culturii populare, eforturi care au generat puțin interes din partea acestei comunități, deoarece muzica, portul și arta populară specifică dispăruseră practic sub sovietici.

Apariția unui săptămânal în limba găgăuză (Ana sozu – Limba maternă) și deschiderea unei universități cu fonduri moldovenești la Comrat în anul 1991 au contribuit substanțial la renașterea culturală a acestei comunități. 2/3 din profesori și ¾ din studenți erau de origine găgăuză, iar comparativ cu anul 1989, când găgăuzii alcătuiau doar 1,4% din numărul total de studenți din RSSM, în anul 1992-1993, numărul acestora a ajuns la 2,4% în R. Moldova. Asta alături de apariția liceelor și grădinițelor, uniunii scriitorilor găgăuzi, asociației femeilor, a bibliotecilor, emisiunilor lunare în limba găgăuză la televiziunea națională, radio și televiziune locală etc.

După războiul de pe Nistru și alegerile din 1994, în care Frontul Popular a pierdut în favoarea agrarienilor, s-a ajuns la ideea (sugerată probabil și din exterior, deopotrivă din Est și din Vest) de a ceda din puterea politică în favoarea entității găgăuze din sud. Problema demografică din așezările găgăuze făcea cedarea acestei puteri politice, economice și culturale destul de dificilă. Găgăuzii formau majoritatea absolută doar în două din cele cinci raioane presupus incluse în „autonomie” - Ceadâr-Lunga (64,2%) și Comrat (63,8%). Restul populației erau români/moldoveni și bulgari, care alcătuiau majoritatea în celelalte trei raioane. Astfel, în cele cinci raioane „găgăuze”, etnia găgăuză alcătuia doar 47,2%.

Potrivit legii din decembrie 1994 era creată unitatea teritorial-administrativă „Gagauz Yeri” (Pământul Găgăuz!), care oferea o formă de autodeterminare pentru găgăuzi, dar ca parte componentă a R. Moldova. Un guvernator (bașkan), un comitet executiv și o adunare legislativă (Halk Toplusu) vor fi alese prin vot local în mai-iunie 1995. „Autonomia” decidea un statut oficial pentru trei limbi – găgăuză, rusă și „moldovenească”, iar în cazul unei „schimbări de statut a R. Moldova”, ea își păstra dreptul de a-și determina propria soartă. Cum era de așteptat, legea autonomiei locale n-a folosit la renașterea culturală a găgăuzilor, ci a corespuns mai curând revendicărilor elitei politice locale, alcătuită în mare parte din foștii administratori ai raioanelor de sud, care astfel își vedea instituționalizată puterea. Primele alegeri pentru Bașkan din 1995 le-a câștigat spre exemplu Gh. Tabunșcik, fost secretar raional de partid, devotat ideii de a obține cât mai mult control pentru Gagauz Yeri.

Sectarism politic local și ingerințele Moscovei

Putem afirma că practica vicioasă a aranjamentelor clientelare cu minoritarii a condus la modificări constituţionale periculoase, prin crearea acestei unităţi autonome-federale a găgăuzilor. Conducerea de la Chişinău, indiferent de culoarea politică (PDAM, M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin sau actualmente I. Dodon și V. Plahotniuc), a urmărit scopul consolidării politice proprii (mai ales în ajunul alegerilor) din contul statalităţii moldoveneşti, încheind, în spirit clientelar, înţelegeri neformale şi netransparente cu liderii găgăuzi. M. Kendighelean, fost preşedinte al Adunării Populare UTA Gagauz-Yeri, a recunoscut deschis că în timpul campaniei electorale din 2001, 25 de deputaţi de la Comrat au încheiat un acord cu V. Voronin, prin care l-au sprijinit în alegeri în schimbul aplicării (în eventualitatea ajungerii la putere) stipulărilor privind statutul juridic special al UTAG. Punctele principale ale acordului prevedeau operarea unor modificări şi completări în textul Constituţiei Republicii Moldova pentru racordare la Legea privind statutul juridic special al UTAG, delimitarea împuternicirilor între RM şi UTAG, prezenţa reprezentanţilor autonomiei în toate ramurile puterii, aderarea R. Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, acordarea statutului de limbă oficială limbii ruse etc. În schimb deputaţii găgăuzi au făcut agitaţie prin colective, la radio şi TV, comuniştii acumulând în autonomia găgăuză circa 80 la sută din sufragii.

Pe același fundal, în anul 2008, în contextul implicării autorităţilor de la Chişinău în alegerile pentru Adunarea Parlamentară a UTAG, la Comrat au fost înaintate revendicări de modificare a statutului Găgăuziei din autonomie în republică şi solicitarea unei cote de reprezentare în Parlamentul de la Chişinău.

Declaraţiile privind pretinsul statut de republică pentru UTAG sunt în general favorabile încercărilor Federaţiei Ruse de federalizare a Republicii Moldova. După asumarea traseului de integrare europeană de către R. Moldova se observă o legătura directă între interesele geopolitice ale Rusiei și evenimentele din Găgăuzia. La 19 septembrie 2008 autorităţile UTAG au înaintat un apel Parlamentului Republicii Moldova prin care au solicitat recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud după exemplul Federaţiei Ruse.

Deși declarat ilegal, la 2 februarie 2014 avea loc un referendum în urma căruia 98.9% dintre locuitorii Găgăuziei au declarat că susțin independența față de R. Moldova, iar 98,47% dintre ei și-au dorit ca R. Moldova să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Colaborarea liderilor din Găgăuzia cu Federația Rusă a devenit și mai evidentă în timpul alegerilor din 22 martie 2015, când Irina Vlah a fost aleasă cu 51,01% din voturi în funcția de bașcan, fiind susținută de Moscova și de Partidul Socialiștilor.

Putem conchide, că pe fundalul combinat al încercărilor de europenizare și de reglementare a conflictului transnistrean, autonomia găgăuză a fost (şi este) folosită ca un mijloc suplimentar de exercitare a presiunilor asupra Chişinăului, fapt ce va avea şi pe viitor efecte destabilizatoare asupra R. Moldova.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus