Timpul.md

Editorial 5 Iulie 2017 | 07:07

Minoritățile etnice din Basarabia (XIII) Armenii (I)

Următoarea destinație a pelerinajului prin lumea minorităților etnice, care de-a lungul timpului s-au așezat în spațiul românesc și mai ales în Basarabia, este legată de istoria armenilor. 

Această incursiune este cu atât mai interesantă, cu cât, pe de o parte, armenii sunt una din cele mai vechi minorități stabilite în teritoriile românești, iar, pe de altă parte, cea mai veche mărturie care atestă prezența armenilor în spațiul românesc o reprezintă o inscripție pe o piatră tombală, din anul 967, aflată la Cetatea-Albă, adică tocmai pe teritoriul istoric al Basarabiei.

Originile armenilor în spațiul românesc

După implantările sporadice de populație armeană în Balcani, efectuate de împărați bizantini, stabilirea armenilor în Europa de Est a fost determinată de câteva exoduri din secolele XI-XIV, cauzate de căderea regatului Armeniei Mari. Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în 1064, când populația a emigrat spre Cilicia, Crimeea și Polonia. Al doilea exod, după invazia tătărească din 1239, a avut ca direcții Polonia și Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială ulterior, în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului din 1319, care a distrus orașul Ani, precum și foametei provocate de acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor în Armenia apuseană, în 1342.

Dintre emigranții armeni așezați în Crimeea în 1045, când Ani a fost ocupată de bizantini, iar populația sa deportată, și apoi în 1064, cei care căutau locuri mai stabile, au plecat mai departe, spre Galiția, Polonia, Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formațiuni stabile, acești nou-veniți alcătuiau acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu întemeierea noilor state dornice să-și impună suveranitatea, a început fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a adoptat religia catolică oficială.

După cum spuneam, cea mai veche mărturie atestată a prezenței armenilor în zona țărilor române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripției menționează: „Această cruce este gravată la 416” (data aparține cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967).

Armenii stabiliți în secolele X-XI pe teritoriul ce avea mai târziu să devină Principatul Moldovei veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când localitatea Caffa din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formați ca negustori la genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care le rămăsese spre Orient. Primii refugiați din Armenia aparțineau păturilor avute – aristocrați, negustori, meșteșugari care își salvau viața, bunurile, dar și credința. Datorită privilegiilor pe care aveau să le obțină și comerțului pe care l-au inițiat în noile lor așezări venind cu caravanele în secolele al XI-lea – al XII-lea, orașele din Galiția, Polonia și Moldova, aceștia au prosperat.

Bun cunoscător al istoriei armenilor din România, Nicolae Iorga afirma în Choses d'art arméniennes en Roumanie (1935): „S-a constatat prin documente existența armenilor din Moldova de prin secolul al XIV-lea. Ei erau aici înainte chiar de întemeierea principatului. Cum principatul Moldovei a fost în realitate creat pe calea comerțului, acei cari au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încît armenii sunt oarecum părinții Moldovei.”

În Țara Românească, armenii s-au așezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia și Crimeea. Prezențe armenești sunt menționate în anii 1400 -1435 la București, Târgoviște, Pitești, Craiova, Giurgiu, iar începând din 1500 este semnalată existența armenilor la Babadag, în Dobrogea. Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum și alte evenimente din secolele XVI-XVII au adus alte valuri de imigranți armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviște era capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar în secolul al XVII-lea vin și se stabilesc la București și la Pitești armeni din Bulgaria, care se așezaseră acolo după căderea Constantinopolului și nu-și mai păstrau limba.

Primele comunități armene din Țara Moldovei

Drumul negustorilor armeni din Crimeea spre Galiția, în secolele al XII-lea – al XIII-lea, trece prin Cetatea Albă. Așa se explică faptul că aici, unde în secolul al XII-lea a fost înălțată prima biserică armenească din Țările Române, s-au păstrat cele mai vechi urme ale prezenței armenilor în această regiune. La epigraful anterior menționat, se pot adăuga alte mărturii: o inscripție religioasă din 1174 și monede bătute de regii Armeniei Ciliciene, cu care negustorii armeni din Crimeea, Galiția și Moldova au avut relații comerciale. La începutul secolului al XIV-lea, armenii din Caffa au migrat la Cracovia și la Lemberg, iar de acolo au trecut în Camenița și în Moldova. Întrucât în 1365, Eparhia armeană din Lemberg primea sub jurisdicția sa pe armenii din Moldova, se poate deduce că în centrele comerciale importante existau de-acum colonii armenești.
Cel mai vechi monument arhitectonic clădit de armeni pe aceste meleaguri și păstrat până astăzi este Biserica „Sfânta Maria” din Botoșani, târnosită în 1350, așa cum afirmă Nicolae Șuțu în Notion statistiques sur la Moldavie (Iași, 1849). Lăcașul reprezintă dovada existenței târgului Botoșani la 1350, deci cu un veac mai devreme decât atestările documentare cunoscute.

La rândul său, biserica armenească „Sfânta Maria” din Iași, pe a cărei piatră de fondare, încrustată în bolta de la intrare în edificiul actual, este gravat anul 1395, constituie un atestat de existență a orașului, de vreme ce armenii își construiau bisericile mai întâi din lemn, deci ei se așezaseră acolo chiar mai demult.

Rolul armenilor așezați în Moldova înainte de întemeierea principatului a fost, deci, acela de a fi creat nuclee stabile, care apoi au fost dezvoltate prin venirea din Crimeea a negustorilor armeni formați în comerțul cu genovezii, așadar, apți de a impulsiona economia noii lor țări de adopțiune. Lucrul acesta l-a înțeles Alexandru cel Bun, care, ca și Ștefan cel Mare ulterior, a acordat armenilor drepturi și privilegii, stimulând astfel contribuția lor la dezvoltarea comerțului și economiei moldovenești. Printr-un hrisov datat cu data de 30 iulie 1401, Alexandru cel Bun a încuviințat înscăunarea unui episcop armean în Suceava, capitala principatului său, ceea ce dă dovada existenței unei mai vechi și bine organizate colonii de credincioși armeni. Printr-un alt hrisov, din 8 octombrie 1407, Alexandru cel Bun a chemat negustori armeni din Polonia, pentru a contribui la prosperitatea orașelor moldovenești, promițându-le scutirea de taxe vamale și de biruri. Astfel s-au așezat 700 de familii la Suceava și numeroase altele la Siret și la Cernăuți, unde comerțul avea să fie deținut aproape exclusiv de armeni. Domnitorul moldovean a mai invitat 3 000 de familii armenești în 1418, când acestea s-au stabilit în șapte orașe.

Ștefan cel Mare, la rândul său, îi primise pe armenii refugiați, în 1475, din Crimeea la ocuparea acesteia de către tătari și îi așezaseră la Suceava, Iași, Botoșani, Roman, Focșani, când mai apoi a acordat privilegii negustorilor armeni din Lemberg, care, nemaiputând trece, în drumul lor spre Adrianopol, prin Dobrogea ocupată de otomani, deschiseseră o nouă cale comercială dinspre Brugge și Nürnberg, cu tranzitarea Moldovei.

Cu cei 10 000 de armeni aduși de Ștefan cel Mare, numărul total de armeni în Moldova veacului al XV-lea s-a ridicat la 20 000. Aceștia erau nu numai negustori, dar și meșteșugari, manufacturieri, agricultori. „Carele armenești” ale caravanelor plecate din orașele moldovenești duceau în Europa occidentală și în Orient vite, cai, porci, oi, piei, grâne, ceară, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii, coloranți, arme.

În secolele XV–XVII, prin urmare, comerțul interior și cel exterior a Moldovei era concentrat în mâinile armenilor, care se foloseau de poziția orașelor locuite de ei și aflate pe căile internaționale de tranzit spre Polonia, Rusia, Germania. În afară de orașele menționate și de cele în care - cum vom vedea - armenii și-au clădit biserici, ei au mai populat localitățile Neamț, Panciu, Odobești, Târgu Frumos și altele mai puțin importante.
Pe lângă negoț, armenii din Moldova au început să se ocupe și cu manufactura, producând mărfuri pe care altfel erau nevoiți să le importe, și cu zootehnia, pentru că vitele și caii care constituiau obiectul exportului lor să aibă o calitate corespunzătoare cerințelor externe. Meșteșugarii armeni erau organizați în bresle, frății împărțite pe meserii, dar și frății ale femeilor, tinerilor, enoriașilor de o credință. Negustorii și meseriașii aveau, de asemenea, „Companii ale armenilor“, organisme civile de reglementare a relațiilor cu administrația de stat și de coordonare a activității comunitare.

O dată de excepție în istoria de bună și pașnică viețuire a armenilor, vreme de mai multe veacuri în Moldova, o constituie anul 1551, când Ștefan Rareș a persecutat și prigonit elementul armean din principatul său. În acel an, la 16 august, domnitorul a poruncit ca armenii, care în acea duminică serbau Adormirea Maicii Domnului, să se lepede de credința lor națională și să se convertească la ortodoxismul românesc, altfel urmând să fie alungați din țară, schingiuiți și chiar omorâți. Ca atare, au fost prădate, pângărite și distruse bisericile armenești și au fost torturați, mutilați și masacrați numeroși armeni. Pe lângă istorici armeni ca Eremia Keomurgian (secolul al XVII-lea), Mikael Ceamcian (secolul al XVIII-lea), Ghevond Alișan (secolul al XIX-lea), care au consemnat în scrierile lor acest episod, cărturarii români au menționat și ei năpasta abătută asupra armenilor, explicitând totodată cauzele complexe ale acestei urgii (spre exemplu Letopisețul lui Grigore Ureche).

Unii dintre armenii refugiați în Transilvania aveau să se înapoieze apoi în Moldova. Marea majoritate, însă, s-a stabilit în principatul vecin, alcătuind acolo - cum se va vedea - o nouă comunitate. Imigrări în Moldova au mai avut loc în sec. XVI-XVII, când existența populației armene care-și pierduse statalitatea pe teritoriul patriei sale de baștină devenise nesigură și periclitată de năvăliri și stăpâniri străine. Din sec. XIX, când numărul total al armenilor ajunsese la 5 000, a început o diminuare a acestei populații, ca o consecință a scăderii comerțului în Bucovina ocupată de austrieci, în timp ce noua „Cale moldovenească” Lvov-Constantinopol era intens folosită de armenii din Moldova, al căror număr atingea cifra de 7.000, urmând însă, și aici, să cunoască un declin. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus