Timpul.md

Opinii & Editoriale 12 Iulie 2017 | 09:10

Minoritățile etnice din Basarabia (XIV), Armenii (II)

Deși numeroși în spațiul românesc, numărul armenilor în Basarabia, RSSM și R. Moldova nu s-a schimbat esențial din secolul al XIX-lea, indiferent de venirea sau plecarea regimurilor politice. 

Spre exemplu, recensământul țarist din 1897 atesta în Basarabia 2 080 de armeni, iar cel sovietic de peste un secol număra 2 873 de armeni în RSSM, dintre care doar jumătate au indicat limba armeană limbă maternă, restul declarând că vorbește limba rusă. Dintre aceștia majoritatea absolută locuia în orașe (85 la sută), jumătate din ei în Chișinău. Recensământul din 2004 arată o ușoară scădere a numărului celor care se declară armeni, doar 1 829, dintre care numai 110 erau de rit armeano-gregorian.

Despre originile armenilor din Basarabia și Transnistria

După cum am arătat, cele mai vechi mărturii ale prezenței armenilor pe pământul românesc provin din Basarabia: piatra tombală din anul 967, inscripția religioasă din 1174, biserica din sec. XII din Cetatea Albă. Prin Basarabia s-a făcut accesul în Țara Moldovei al armenilor emigrați din Asia Mică, iar evoluția ulterioară a comunității din Basarabia s-a împletit cu cea a comunității din Țara Moldovei. Etapele principale ale stabilirii armenilor în Basarabia au fost cele din 1342, 1418 și 1616, aceștia așezându-se aici înaintea rutenilor și lipovenilor. Este interesant că, dacă după cucerirea Constantinopolului, unde a găsit o colonie armenească în cartierul genovez Galata, organizată încă din sec. XII, sultanul Mehmed Fatih a adus din alte părți ale Asiei Mici și din Caffa numeroase familii de armeni care să contribuie la dezvoltarea noii capitale. După acesta, sultanul Baiazid a mai exilat în Constantinopol armeni din Chilia și Cetatea Albă, ocupate de el, astfel încât nucleul coloniei armenești din Constantinopol l-a constituit elementul armean provenit direct sau indirect din Crimeea.

Până la 1812 armenii din viitorul teritoriu al Basarabiei au fost dependenți administrativ de eparhia din Lvov (Galiția), avându-și propriii clerici. Astfel, în 1699, misionarul Pidou îl găsește în Cetatea Albă pe episcopul Sahac. Principalele centre din Basarabia populate de armeni au fost Cetatea Albă și Chilia, de unde, însă, în urma prigoanelor otomane din 1789, armenii s-au strămutat în Tighina, apoi în Dubăsari și în cele din urmă în Grigoriopol, oraș fondat în 1792 de arhiepiscopul armenilor din Rusia, Iosif Argutian, care îi păstorea pe armenii din Țara Moldovei.

Armenii din Basarabia țaristă

Succesorul acestuia în fruntea eparhiei din Basarabia a fost arhiepiscopul Grigor Zakarian al armenilor din Moldo-Valahia, care însă, după Pacea de la București (1812), a fost nevoit să se mute la Chișinău, iar titlul i-a fost limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deși armenii din Moldo-Valahia au continuat să-i fie subordonați. Eparhia armeană din Basarabia a fost întemeiată pe baza „Ogrăzii armenești“, un teritoriu în Chișinău, pe o suprafață de circa 25.000 stânjeni, atribuit de guvernatorul Basarabiei, în 1813, comunității armene.

Inițial destinat Casei Episcopale, acest teren cuprins între străzile Alexandru, Regele Ferdinand (Kievskaia), Tighina și Armenească a mai găzduit apoi biserica și casele parohiale. Față de celelalte confesiuni minoritare, cărora de asemenea li s-au acordat terenuri, armenii au obținut o suprafață mai mare, datorită numărului lor mai mare și chiar vechimii lor, deoarece în 1666, când Chișinăul era doar un târgușor, o bună parte a populației era alcătuită din armeni. Arhiepiscopia armeană din Basarabia a mai fost înzestrată cu proprietăți speciale, cum ar fi cele din Cetatea Albă și Ismail, precum și cu o moșie pe malul Nistrului, unde a obținut și dreptul de a pescui.

Când Basarabia a trecut la Imperiul Rus, aici locuiau circa 400 de familii de armeni, aceștia constituind un element important economic și comercial al provinciei. Guvernul rus le-a oferit mai multe privilegii: intrarea în serviciul statului, obținerea gradelor de nobilime individuală. Curând, armenii au devenit moșieri, industriași, negustori. În 1830, sporirea numărului de armeni în Nakhicevan (Rusia), Grigoriopol și în alte regiuni a impus înființarea Eparhiei Nakhicevanului și Basarabiei, care mai includea Moscova, Petersburgul, Novorossia, comunitatea din Basarabia păstrându-și, însă, un caracter autonom. În 1858, în Basarabia erau 2 725 armeni, din care 1 100 locuiau în Chișinău, alcătuind 2% din populația orașului.

Pentru instruirea armenilor, se simțea nevoia școlilor. Ideea fondării unui colegiu armenesc în noua eparhie s-a concretizat, în cele din urmă, prin înființarea unei astfel de instituții, precum și a unei tipografii, în Teodosia. Colegiul „Halibian”, care a ființat în anii 1858-1971, a instruit armeni din diferite localități ale Basarabiei (Chișinău, Cetatea Albă, Hâncești, Bălți, Ismail), dar și din România. Școli armenești elementare au mai existat pe teritoriul orașelor menționate, armenii au mai locuit în Soroca, Hotin, Tighina, Chilia, Căușeni, Orhei, Armeni (cătun din județul Soroca). Cât privește orașul Grigoriopol, el a fost întemeiat prin decretul din 25 iulie 1792 al împărătesei Ecaterina a Rusiei, adresat lui Vasili Kahovski, primarul orașului Ecaterinoslav al armenilor, și consfințind voința cneazului Grigori Potiomkin, consilierul țarinei, de a se fonda un oraș armenesc între văile Cernea și Cernița, pe baza unui plan elaborat și pe cheltuiala statului rus.

Denumirea orașului, călătorul Minas Pjșchianț o revendică de la numele lui Potiomkin, ctitorul localității, totuși episcopul Argutian, păstorul spiritual al armenilor, nota la 22 noiembrie 1791: „Am înaintat, spre a fi trimisă împărătesei o jalbă prin care rugăm să fie încuviințată așezarea poporului nostru într-un oraș înființat lângă Dubăsari în numele Sfântului Grigore Luminătorul, dăruirea unui teren îndestulător, scutirea vreme de zece ani de orice biruri, împărțirea de alimente și locuințe celor săraci, administrarea noului oraș prin legile sale proprii și alte cereri arătate în 13 puncte“. În Grigoriopol s-au așezat armeni veniți din Ismail, Chilia, Căușeni, Rașcov, noii locuitori primind de la țarul Pavel I dreptul de a-și practica propria credință religioasă, de a clădi lăcașe de cult, de a avea judecătorie specială, de a fi scutiți de dări, de a face comerț pe mare și pe uscat. Iar în Dubăsari, unde armenii sunt semnalați de călătorul francez Charles de Peyssonel în 1787 (Traité sur le commerce de la Mer Noire, Paris), tot Iosif Argutian, cu sprijinul lui Potiomkin și Kahovski, a dispus să fie strămutați alți armeni, din Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Căușeni, Tighina, dându-le căruțe și alimente pentru instalare.

Armenii și Unirea Basarabiei cu România

Comunitatea armeană din Basarabia s-a revigorat, sub influența celei din România, într-un an crucial pentru Rusia, 1917, când s-a produs o renaștere a etniilor, dornice de autodeterminare. După o consfătuire a reprezentanților a 20 de organizații sociale din Basarabia, Vlad de Herța a propus comunității armene să-și înființeze un organism de conducere națională, care să delege un reprezentant în parlamentul preconizat, Sfatul Țării. Acest reprezentant a fost Petre Bajbeu-Melikov, administrator al domeniilor Coroanei, iar apoi președinte al Zemstvei din Orhei. În această din urmă funcție, la întrunirea anuală din 18 martie 1918, el a exprimat dorința întregii adunări, de Unire a Basarabiei cu România, dar n-a putut fi prezent la ședința Sfatului Țării care a proclamat solemn Unirea.

După exemplul armenilor din Moscova, la începutul lui decembrie 1917, în Chișinău, reprezentanții armenilor basarabeni de toate confesiunile (apostolici, ortodocși, catolici, protestanți) au înființat un organism de apărare a intereselor naționale și materiale ale etniei, NaCoBa (Comitetul Național al Armenilor din Basarabia), condus de avocatul Mitridat Muratov și activând pe secții specializate. Comitetul a organizat ajutorarea refugiaților armeni din Turcia și a înființat un liceu armenesc particular, care a facilitat elevilor basarabeni trecerea de la programul rusesc la cel românesc. Ca organism central de conducere a comunității, NaCoBA a obținut, la 13 noiembrie 1920, un Decret Regal prin care i se încredința formal administrarea „Ogrăzii Armenești”, întărindu-se astfel drepturile comunității și persoana ei juridică. Din nefericire, anul următor, pe baza interpretării incorecte a Decretului-lege „Reforma agrară“, Ograda a fost expropriată în mod abuziv, lăsându-se comunității doar sediul arhiepiscopiei.

Tendințe actuale de evoluție a comunității armenești

Populația armeană din Basarabia a scăzut treptat, puținii armeni rămași după al Doilea Război Mondial s-au asimilat, de altfel, în lipsa școlilor, care n-au mai funcționat, și a bisericilor, care au fost închise, viața comunitară s-a stins. Abia după 1991, când numeroase familii din Armenia au venit și s-au stabilit în special în Chișinău, viața comunitară a renăscut și s-a animat. Cei circa 3 000 de armeni integrați, astăzi, vieții sociale și sistemului economic al R. Moldova formează o nouă comunitate, dispusă a-și avea propria evoluție. Biserica armenească din Chișinău, utilizată după 1940 ca depozit, a fost cumpărată de aceștia de la Oficiul local de turism, care devenise proprietarul ei, apoi renovată, tot cu mijloacele comunității, iar la 19 iunie 1993 i s-a făcut noua târnosire de către Șeful Eparhiei Moscovite și Nakhicevanului, în prezența înaltelor oficialități moldovene și a altor invitați, urmând să fie slujită de un preot repartizat în acest scop de la Patriarhia Armeană din Ecimiațin.

În această biserică este înmormântat, adus cu mare pompă de la moșia sa din Hâncești, unde murise în 1817, Manuc Bei Mîrzaian (Emanuel Mîrzaian), figura cea mai remarcabilă, dar și cea mai controversată, a comunității armene din Basarabia. Familii importante înrudite cu cea a lui Mirzaian au fost Deleanovii (Delanian), Ohanovii (Ohanian), din care au făcut parte mari boieri, dregători, moșieri. Alte familii de armeni basarabeni, care au dat personalități reputate, au fost Pruncu, Lebedev, Anuș, Muratov, Goilav, Cerkez, Asvadurov, Popovici, Alaci, Marcarov și alții. Dintre aceștia unii aparțineau armenilor catolici care, plecând din Polonia spre Țara Moldovei, au trecut din Galiția în Basarabia, unde s-au împroprietărit ca agricultori. Așa au fost familiile Oganovici, Antonevici, Șimonovici, Casperovici, Ambrajevici etc, dintre care unele - Ohanovici, Lusahanovici - au revenit, după ce fuseseră convertite la catolicism, la credința ortodoxă originară.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus