Timpul.md

Actualitate 20 Octombrie 2016 | 09:00

Moldovanca – un sat basarabean uitat în taigaua siberiană

În anul 1949, în raionul Ciuna, regiunea Irkutsk, unde acum se află satul Novociunka, au fost aduși deportații din Moldova și Ucraina. Deportații erau considerați „dușmani ai poporului”. Prima locație a deportaților de care vorbim aici, a fost kilometrul 120. 

Oamenii locuiau în barăci, care au fost construite de prizonierii japonezi ce lucrau la construcția căii ferate și la tăierea pădurilor. Cei ajunși în Siberia erau obligați să muncească. Moldovenii au fost distribuiți la tăierea pădurii. La lucru, oamenii trebuiau să meargă în adâncul pădurii, iar aceasta însemna kilometri întregi de dus-întors. Primăvara și toamna, când ploua, drumurile se înfundau, iar accesul spre muncă devenea și mai greu. Lucrătorii deportați au cerut autorităților permisiunea de a-și construi locuințe în apropierea zonei de lucru. Cererea a fost satisfăcută, deportații primind permisiunea de a săpa bordeie temporare.

Odată ce nu se mai consuma mult timp pentru drum, capacitatea producției s-a mărit. Muncitorii fiind deportați împreună cu familiile lor, doreau să trăiască împreună, iar administrația le-a permis să construiască un sat muncitoresc. La început se construiau bordeie și barăci. Satul a fost numit Moldovanca.

Din amintirile Raisei Pavina, locatară în acea zonă, bordeiele erau locuințe săpate în pământ, interior căptușite cu bârne și scânduri, deasupra acoperite cu pământ pentru a menține căldura. „În bordeie erau cuptoare, se dormea pe paturi din scânduri. În aceste construcții era cald și comod, ca în camere. Podeaua era din pământ. Cuptoarele erau lipite cu lut cu ajutorul unor ciocane din lemn, dormeau pe scânduri, pe ele nu erau saltele, în schimb, erau multe perne”, povestește femeia.

Deportaţii se aflau permanent sub supravegherea organelor sovietice, lunar erau obligaţi să se prezinte pentru a confirma prezența. Responsabil pe moldovenii deportați, era un oarecare Safonov, care și-a lăsat în acel sat urmași. Fiica lui acum lucrează la Spitalul din Ciuna, în secția de chirurgie.

Viața din satul Moldovanca era una obișnuită. Deportații nu aveau de ales decât să se adapteze noilor condiții de trai și realității dure. După ce au construit propriile locuințe, moldovenii au început să-și ridice construcții sătești. Așa au apărut cantina, școala, uzina de cărămidă, grajdul de cai, sauna.

Din amintirile doamnei Maria Duca, despre acele timpuri, aflăm în ce condiții dure trăiau deportații. „Cantina era din lemn. În ea nu ne hrăneau, cum acum se face, doar ne dădeau porțiile de supă, ceai și pâine. Porțiile de pâine erau mici, mai mult de normă era interzis să ne dea. În sătuc mai era și un magazin, în care se aduceau produse într-o cantitate oarecare, dar se dădeau și acestea pe normă. Copiii de vârstă mai mare din satul Moldovanca aveau posibilitatea să învețe la școala din Novociunka. Acești copii erau nevoiți să-și roage colegii din Novociunka ca să le cumpere pâine din magazinul local, apoi o aduceau acasă”, își amintește femeia.

Responsabil de munca moldovenilor era un oarecare Metla. Zona de lucru era mare, de altfel un lucru normal pentru o linie de producție, astfel, era nevoie de mai mulți supraveghetori-responsabili. Aceștia erau luați și din rândul moldovenilor, în această calitate erau frații Nicolai și Ivan Mardari și Ivan Șmargun. Deportaților și lucrătorilor locali le era interzisă comunicarea personală, doar cea legată de lucru. Cu fiecare lucrător nou-venit se efectuau instruiri în acest sens.

În aceeași perioadă, în Novociunka s-a deschis Gospodăria de producere a lemnului. Aceasta avea următoarele activități de bază: pregătirea lemnului brut pentru prelucrare (decojirea, tăierea ramurilor adiacente), sortarea lemnului brut, tăierea bârnelor pentru producerea cherestelei, încărcarea și distribuirea cherestelei. Moldoveanul Ivan Șmargun lucra la această întreprindere în calitate de șef pe producere. În atribuțiile lui intrau organizarea grupului de lucrători, repartizarea acestora la munci, supravegherea procesului de producție, a lucrătorilor-deportați, dar și a celor locali. După terminarea perioadei de deportare, lui Șmargun i s-a permis să rămână în continuare să lucreze la Gospodărie, în plus, statul sovietic i-a oferit și locuință. Pentru că nu mai avea statut de „deportat”, i-a fost permisă și căsătoria cu o localnică, Ecaterina Boiko, care se ocupa cu creșterea cartofilor și a verzei.

Raisa Pavina mai relatează câteva detalii despre viața satului Moldovanca. „În 1953 am absolvit Colegiul Veterinar din Vlogodsk. După studii am fost trimisă la Combinatul din Taișet. De aici am fost repartizată în satul Novociunka (satul Moldovanca). Acolo era un grajd mare de cai. Am lucrat în calitate de felcer pe cai timp de doi ani. Caii erau necesari pentru transportarea lemnului brut. Serile mergeam la club pentru dansuri. Clubul era spațios, iar tot aici se organizau adunările comsomoliste. Cuvântările erau ținute de către secretarul organizației comsomoliste „Despre disciplină” sau „Cum să ne petrecem timpul liber””, mărturisește femeia.

Un element important este prezența școlii în societatea deportaților din satul Moldovanca. Școala din acest sat moldovenesc era doar de 4 clase. Ecaterina Toporkov își amintește despre cum erau organizate orele în școală în acele vremuri. „În școală erau doar clasele 1, 2, 3 și 4. Se învăța în două schimburi, clasele întâi și trei – de dimineață; clasele doi și patru – după masă. Elevi erau puțini, cam 20 de copii. La sărbători, elevii pregăteau scenete pe care le prezentau atât în școală, cât și la club. În școală lucrau două profesoare, doamna Goncerenko care preda claselor întâi și trei. Eu lucram cu clasele a doua și a patra. Apoi, doamna Goncerenko a plecat, iar eu am rămas singura învățătoare. Eram nevoită să lucrez în ambele schimburi, cu toate patru clase.

În clase aveam elevi evrei. Ei erau credincioși și trăiau după legile lor religioase. Din această cauză elevii Ivanov și Țâbonec nu frecventau orele de educație fizică și educație muzicală. Cu toate aceste mici diferențe ei s-au integrat în grupul de elevi.

Studiul clasei a 4-a se finaliza cu examen la disciplinele: limba rusă și matematică, pentru a trece în clasa a 5-a”, conchide femeia.
Existența satului Moldovanca ține până în perioada anilor 1953-1955. După moartea lui Stalin, moldovenii deportați au fost reabilitați. Astfel, ei au primit dreptul de a se întoarce în locurile natale. Majoritatea moldovenilor au preferat să se întoarcă. Cei rămași au trecut cu traiul în satul Novociunka, pentru că ea era populată și existau locuri de muncă. Satul moldovenesc din inima Siberiei a rămas pustiu. Timpul a dus la distrugerea caselor. În prezent, pe locul satului se pot observa valuri de pământ și un cimitir neîngrijit.

Natalia Guzun,
membră a Expedițiilor Memoriei,
studentă la Facultatea de Istorie și Geografie,
UPS „Ion Creangă” 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus