Timpul.md

Constantin Tănase 7 Aprilie 2020 | 07:29

Nani, nani, semeț popor

Un mare poet – am uitat cum îi zice, dar într-adevăr este mare, pentru că unul mic n-ar fi putut spune așa ceva -, deci, un mare poet a scris un gând genial, și anume: „Să nu deștepți niciodată pe sclavul care doarme, căci cine știe de nu visează în acest moment că este liber”. 

Pe bună dreptate e genial, nu-i așa? Eu, care nu-s poet și prin urmare nu pot fi nici mare, nici mic, ci așa – un biet meseriaș căruia îi asudă zilnic chelia ca să, vorba altui mare poet, cârpească cerul cu stele și să mânjească marea cu valuri, dar nici acest lucru nu-l pot face cum trebuie -, eu, deci, așa nonsofisticat, cum mă știți, port de mai mult timp în suflet și în minte acest aforism și nu știu ce să fac cu el. Că așa sunt aforismele străine – odată intrate sub chelia omului trebuie să faci ceva cu ele: ori să te lauzi că le-ai compus tu, ori să le scoți și să le demonstrezi lumii de câte ori apare necesitatea vitală ca să dovedești că nu ești mai prost decât alții. Eu m-am temut să valorific aceste posibilități, întrucât nu e bine să te prindă cu plagiatul, precum nu e bine nici să apari mai deștept ca alții. De aceea, am conservat aforismul marelui poet într-un fund de circumvoluțiune în speranța că poate-poate cândva o să-mi prindă bine la ceva.

Timpul însă trece, aforismul stă bine mersi în circumvoluțiunea-gazdă și poate acolo ar fi mucegăit pentru totdeauna, dacă de la un timp încoace nu m-ar fi atacat tot mai insistent niște gânduri filozofice. Dar știți cum e filozofia asta? Când dă peste om, îl umflă încetișor pe la încheieturile simțirii, se ridică, tot încetișor, pe neobservate, spre emisferele creierului, responsabile cu probleme de gândire analitică și dialectică, roade în ele precum cariile rod gingiile. Și uite așa, tot rozându-mi creierașul, milimetru cu milimetru, la un moment dat gândurile mele filozofice au dat și peste circumvoluțiunea cu pricina, unde se află conservat aforismul despre sclavul care nu trebuie trezit.

Acum cred că a venit clipa potrivită ca să vă prezint, fie și sumar, cam care este conținutul și orientarea conceptuală a gândurilor mele filozofice. Pe scurt, conținutul dat se împarte în două conținuturi, ca să mă exprim așa: unul conține veșnicele probleme ale vieții și morții și ceva despre rolul personalității în istorie, iar al doilea e despre relația dintre societate și stat, dintre cetățean și conducerea de vârf a statului. Primul conținut mă preocupă mai rar – realizez perfect: mă va preocupa mai des, dar cu timpul, de aceea trecem acum peste el. Mai mult mă chinuiește cel de al doilea set de probleme, cele despre relațiile dintre stat și societate. Cu cât societatea noastră intră tot mai adânc în pădurea deasă a noilor relații sociale, cu atât elanul meu filozofic sporește și simt nevoia unor repere conceptuale capabile să explice cât mai clar respectivele relații. Așa se face că gândurile mele filozofice au ajuns și la aforismul marelui poet.

Ca să înțelegeți mai clar ce are aforismul cu relațiile ce mă preocupă, îmi permiteți, drept digresiune, să vă narez pe scurt o mică poveste concepută în cheie postmodernistă. Era odată o babă și un flăcău. Baba era tânără și frumoasă, iar flăcăul bătrân și urât. Natural, în cazul dat, baba era ahotnică de viață și pofticioasă la ale vieții, iar flăcăul lehămetit de babă și, respectiv, neputincios să răspundă la imperativele ei. Așadar, flăcăul fiind neputincios era și somnoros, spre deosebire de babă care fiind poftoasă era nesomnoroasă. Și dacă pe ea n-o prindea somnul, avea grijă să nu-i strice somnul flăcăului. De ce? Foarte simplu: flăcăul când nu dormea, fiind neputincios, nu numai că nu răspundea la imperativele babei, dar nici nu-i permitea să facă ceea ce dorea și putea să facă o babă tânără, frumoasă și poftoasă. De aceea baba avea grijă de somnul flăcăului. Ca să fie lung și adânc precum lungi și adânci erau poftele și disponibilitățile ei.

Acum o să mă întrebați: dar ce are baba și flăcăul cu aforismul poetului și cu gândurile mele filozofice? Legătura e strânsă și e directă și dacă v-a mai rămas răbdare vă explic. Așadar, poetul a zis: căci cine știe de nu visa în acel moment că este liber. Extrapolat la realitățile noastre, aforismul ar putea suna cam așa: să nu trezești poporul care doarme, căci dacă se scoală face prostii. Îmi dau seama că mulți nu veți fi de acord cu o atare interpretare, dar aveți răbdare și ascultați-mi argumentele până la capăt.

Eu am ascultat de mai mulți ani că între campaniile electorale poporul doarme adânc și dulce, ca flăcăul babei. În timpul acesta, baba, conducerea statului cum ar veni, umblă ușărnică și poftoasă, disponibilă și fără complexe, împrumută bani de peste hotare, guleește și chiuie fără nicio teamă că flăcăul/poporul i-ar cere socoteală pentru comportament și cheltuială. Poporul însă când doarme, precum sclavul din aforismul poetului, visează că e liber, și dacă e liber mornăie prin somn, înjură baba/conducerea, o amenință cu scrutinul ș.a.m.d. Cum se trezește însă, dar se trezește numai în ziua alegerilor, face prostii, căci știindu-l sclav, uită că a visat și votează așa cum dorește stăpânul.

După votare adoarme iar și încă un întreg sezon interelectoral nu mai simte nimic. Conducerea/baba cea tânără și frumoasă, disponibilă și poftoasă, are grijă să nu-i strice somnul și se ține de meseria ei – călătorește prin Europa, împrumută bani, chiuie și se bucură de viață.
Acum, după ce am explicat în linii mari, ce relații există între gândul poetului, conducerea de vârf și poporul nostru iubit, se cuvine să trag o concluzie înțeleaptă. Ca să vezi însă, nu mă prea pricep la concluzii și de aceea să nu vă supărați dacă am să dau cu oiștea-n gard. La drept vorbind nici nu am o concluzie propriu-zisă, ci mai degrabă iar un fel de digresiune, pe care cineva o va califica drept agresiune. Dacă vă mai amintiți, am avut noi cândva un imn care se numea „Deșteaptă-te, române!” L-am cântat noi cât l-am cântat până s-a găsit un om deștept, tot o babă poftoasă, care a spus scurt și convingător: „Ajunge cu deșteptatul!” El a înțeles că dacă poporul se deșteaptă, va face trăsnăi istorice. El a realizat că poporului îi stă bine numai când doarme și sforăie pașnic. Atunci el se simte liber. Atunci el e fericit. De ce dar să-l lipsească pe popor de această fericire și libertate? Au misiunea conducerilor de vârf nu e oare aceea de a-l face pe popor fericit și liber?

Nu știu dacă concluzia-digresiune e bună și dacă v-a plăcut, dar ea îmi place, pentru că e a mea proprie și se circumscrie perfect viziunilor mele filozofice asupra relațiilor dintre statul nostru, conducerea lui de vârf și pașnicul nostru popor. Aflându-mă în lumina orbitoare a acestor viziuni eu zic să cinstim neamul nostru pașnic care doarme, să-l lăsăm și în continuare să doarmă, căci dacă s-ar trezi ar începe să destabilizeze situația social-politică din republică. Să-l lăsăm deci să doarmă, să se viseze liber și fericit. Nani-nani, iubit și pașnic popor, nu te trezi, ca să nu faci cumva vreo boroboață politică! Visează în tihnă că ești liber, rățoiește-te prin somn împotriva statului și a conducerii de vârf, dar nu te trezi, că noi vrem să te vedem veșnic liber și fericit, iar tu poți fi liber și fericit numai când dormi. Nani-nani, semeț popor…

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus