Timpul.md

Editorial 26 Decembrie 2014 | 20:03

NATO și România (VIII) Lecții pentru Republica Moldova

Dat fiind că imi place să termin lucrurile pe care le încep, vreau la sfârșit de an să revin la problematica relațiilor dintre NATO și R.Moldova, într-o încercare de a sistematiza și totaliza reflecțiile legate de costurile și beneficiile aderării țării noastre la Alianța Nord-Atlantică. 

Mai ales că îmi doresc acest gând realizat cât mai curând, iar cei care încă visează cai verzi pe pereți nu au decât să se uite peste Nistru, la ceea ce se întâmplă la vecinii noștri ucraineni. Prin urmare, cel din urmă editorial al anului 2014 îl dedic românilor de peste Prut, care au avut înțelepciunea și caracterul de a deveni în anul 2004 membri ai NATO, punând la adăpost de vitregiile timpului și a istoriei statul românilor, oferind și nouă o anumită speranță că vom putea beneficia în timp de la această calitate, pentru a simți mai multă siguranță pentru ziua de mâine. În plus acest exercițiu de reflecție asupra pașilor făcuți de România în procesul de aderare euro-atlantică este extrem de important de a fi înțeles la Chișinău, atunci când luăm în considerare transformarea social-economică, politică și militară realizată de vecinii noștri pe parcursul etapelor de aderare, cât și în perioada de post-aderare. Dar în acelaș timp pentru că vreau să văd pornite în anul care vine discuții serioase în actul de guvernare și în societate privind perspectiva transformării R. Moldova într-un potențial candidat de aderare la NATO.

Răscruci de drumuri după 1989

Angajată într-un profund proces de transformare internă după Revoluția din 1989, România s-a văzut în acelaș timp confruntată cu destrămarea totală și iremediabilă a sistemului institutțional internațional din care făcea parte, rând pe rând, în 1990 dispărând CAER, iar în 1991 Tratatul de la Varșovia. Pe de altă parte, mediul regional era inflamabil, țara fiind prinsă între două focare de război, la sud prin războiul civil cauzat de destrămarea Iugoslaviei, iar la nord-est prin conflictul transnistrean și pericolul revanșismului rus. Prin urmare obținerea accesului la securitatea și prosperitatea generate și garantate de instituțiile occidentale NATO și UE era o sarcină de o vitalitate primordială pentru clasa politică româneacă.

Chiar dacă discuțiile privind aderarea României la bloc erau în derulare din 1991, diplomația românească optând din start pentru a fi inclusă în acest proces cu șanse egale, odată cu restul statelor est-europene, primul pas concret pe acest făgaș a fost realizat în anul 1993, când România a depus oficial cerea de aderare la NATO. La 26 ianuarie 1994, era consemnată includerea în Parteneriatul pentru Pace (PpP), România fiind prima țară semnatară a programului. Remodelarea politico-militară a României a încept prin subordonarea factorului militar deciziei politice, un prim pas în acest sens fiind elaborarea măsurilor de asigurare a securității naționale. Din acest punct de vedere au fost adoptate în anul 1994 două acte normative importante – „Concepția Integrată privind Securitatea Națională a României” și „Doctrina Militară de Apărare a României” – care așezau eforturile statului român într-o dimensiune de raportare la perspectivele de aderare la alianță.

Percepțiile aliaților din cadrul NATO, mai ales ale administrației americane, față de perspectiva aderării României la alianță nu erau dintre cele mai pozitive și încurajatoare.Astfel, se opina că România era mult în urma restului statelor est și central-europene, iar angajamentul pentru reformă era departe de a fi clar. Rapoartele de monitorizare constatau că „viața politică și societatea civilă fuseseră serios handicapate de regimul despotic a lui N. Ceaușescu, care afecta acum eforturile Bucureștiului de reformă. Guvernul includea câteva partide naționaliste și anti-semite. Este cu greu ceea ce se putea numi un candidat ideal”. Dar sprijinul public la București era puternic pro-occidental și pro-NATO. România își făcuse din aderarea la UE și NATO o prioritate de vârf, iar diplomații români lucrau din greu la acreditarea tezei că țara lor reprezintă Polonia sudului în termeni de pondere strategică și importanță regională. Mai mult, românii insistau ca România și Ungaria să intre împreunăîn NATO, pentru creșterea stabilității regionale și a evitării exarcebării relațiilor bilaterale. La 30 august 1995 președintele Iliescu lansa Ungariei un apel la reconcilierea istorică după modelul franco-german. Această propunere a jucat un rol important în îmbunătățirea climatului existent între cele două țări, ceea ce permitea un an mai târziu (septembrie 1996) semnarea tratatului româno-ungar, piesă importantă în efortul celor două națiuni de a deveni membri NATO.

România nu s-a aflat printre favoriți în cursa pentru primul val de extindere, dar din discuțiile cu factori de decizie NATO s-a putut desprinde că țara putea depăși statutul de candidat perpetuu și îmbunătăți șansele dacă semna cât de curând tratatele cu Ucraina, Ungaria și R. Moldova. Tratatul cu Ungaria va fi semnat în 1996, cel cu Ucraina în 1997, iar ideea semnării tratatului cu R. Moldova a fost abandonată, la nivelul cancelariilor occidentali nefiind exclusă total ideea revenirii statului moldovenesc în cadrul României. Dar în același timp absența acestui acord a fost o mare victorie a diplomației românești, care a putut convinge alianța nord-atlantică că lipsa unui astfel de tratat cu R.Moldova este mai importantă și mai strategică decât semnarea sa.

Între summitul de la Madrid și extindere

Summitul NATO din 1997 stipula clar că primele state ieșite din comunism care deveneau în 1999 membre ale organizației erau Polonia, Cehia și Ungaria, considerate a fi cele mai pregătite pentru aderare. Dar România era un pilon prea important în arhitectura securitătii europene și trans-atlantice pentru a putea fi pasată la infinit, așa cum va fi și cu R.Moldova odată. Asezarea României la intersecția axelor geografice de interes strategic reprezinta o legătură coerentă a sistemului de securitate regional, asigurând o excelentă capacitate de comunicare între flancurile Alianței. În acelaș timp, România reprezenta pe termen mediu și lung un element european și regional strategic având în vedere resursele energetice de care dispunea. Ea oferea cele mai bune căi de tranzit ale petrolului și gazelor naturale de la Marea Caspică către Europa de Vest (prin Marea Neagră și Dunăre), dar deasemenea dispunea de importante capacități de prelucrare a petrolului.

Pe de altă parte, din punct de vedere al securității Europa Centralã și de Est reprezinta un spațiu coerent, iar fragmentarea sa a dus întotdeauna la tensiuni majore și conflicte în Europa. Neadmitând acest grup relativ mare de țări, din care făcea parte și România, în totalitate se distrugea unitatea acestei sfere de securitate, ceea ce afecta balanța strategică a zonei, cu efecte majore în securitatea regională și sub-regională. O asemenea atitudine descuraja investitorii străini să investească, în momentul când România avea cel mai mult nevoie de ei pentru a realiza reforma economică. Aceștia urmau să prefere țări mai „sigure” considerând, greșit sau corect, că din moment ce România nu a fost admisă aceasta are probleme de securitate. În definitiv, o admitere selectivã a țărilor central-europene redeschidea ideea de Europă bipolară și împărtită în sfere de influețtă politică, considerându-se că doar cei care aparțineau de NATO fac parte din democrațiile vestice în timp ce celelalte state fac parte din așa numita „zonă gri”, unde alte influențe puteau fi exercitate și care puteau duce la ceea ce a fost Europa pe durata Războiului Rece, cu singura diferență că divizarea și granițele erau mai la est.

Luând toți acești factori în considerare, NATO a lansat chiar din aprilie 1999 Planul Național de Aderare (PNA), destinat susținerii, pregătirii statelor doritoare să devină membre NATO. Prin intermediul acestui mecanism, NATO și statele candidate au cooperat în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în direcția pregătirii aderării la Alianță. La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de stat și de guvern ai țarilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.

Prima runda de convorbiri de aderare a României la NATO, care s-a desfașurat la 13 decembrie 2002, la Bruxelles, a avut ca temă asumarea, de către România, a obligațiilor de natură politică și militară pe care le implica statutul de membru al Alianței. Cea de-a doua runda a convorbirilor de aderare a României la NATO, care a avut loc la Bruxelles, la 9 ianuarie 2003, a avut ca scop asumarea, de către România, a obligațiilor privind resursele, securitatea informațiilor și obligațiile juridice rezultate din calitatea de membru NATO. Suplimentar, România, similar celorlalte state invitate, a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor necesare facilitării integrării în Alianță, document discutat cu statele aliate și aprobat de catre Guvern și Presedintele României. Calendarul a fost anexat la scrisoarea privind confirmarea interesului, vointei si capacității României de a-și asuma obligațiile ce decurg din statutul de membru al Alianței, pe care ministrul Afacerilor Externe a transmis-o Secretarului General al NATO, înaintea ceremoniei de semnare a Protocoalelor de aderare din 26 martie 2003.

După finalizarea procesului de ratificare, Secretarul General al NATO, în numele statelor aliate, a adresat viitoarelor state membre invitația formală de a adera la Tratatul Nord-Atlantic, realizată în anul 2004, care a marcat integrarea în NATO a 7 state: România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.Depunerea instrumentului de ratificare la Washington, la 29 martie 2004, a fost urmată de ceremonia arborării drapelului României în fața Cartierului General al NATO din Bruxelles, organizată la 2 aprilie 2004.

2014: zece ani după aderare

Aderarea la NATO a reprezentat un moment istoric pentru România, atât prin prisma consacrării apartenenței la sistemul de valori euro-atlantice, cât și prin asigurarea celor mai puternice garanții de securitate din istoria contemporana a României, spre beneficiul direct al cetațenilor români și pentru dezvoltarea democratică, stabilă și prosperă a societății românești, iar dupa 10 ani în NATO, România este un stat democratic, ferm ancorat la valorile euro-atlantice, parte a celei mai puternice și de succes organizații politico-militare din istoria modernă. Statul român a reușit, în acești zece ani, să consolideze o armată modernă, suplă, eficientă, cu experiență operatională, adaptată la standardele și exigențele NATO. Astfel, România și-a intărit statutul de țară contributoare la efortul de realizare a securității spatiului euro-atlantic. Evenimentele din acest an fatidic, în care Federația Rusă se manifestă cu atata agresivitate în raport cu statele suverane din vecinătatea ei apropiata, ne indeamnă să ne intrebam ce s-ar fi întamplat dacă România nu era un partener cu drepturi depline al UE și NATO? La fel cum pe acest fundal, apare cu atat mai nociv faptul ca unele partide și personalități politice din R. Moldova încearcă sa instrumentalizeze electoral și politic temele legate de NATO și UE, fără a sesiza că alternativă pentru viitorul nostru în afara acestor două organizații nu există.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus