Editorial

Nodul sirian

Peste 250 mii de sirieni și-au pierdut viața într-un conflict armat ce durează patru ani și jumătate, care a început prin proteste antiguvernamentale, înainte de a deveni un adevărat război civil. Peste 11 milioane de oameni au fost constrânși să-și părăsească casele de un război în care aparent se confruntă forțele loiale președintelui Bashar al-Assad, grupările ce se opun guvernării sale și militanții jihadiști ai Statului Islamic. Dar dincolo de asta, e greu să înțelegi la prima vedere încrengătura, încurcătura și ramificația internațională a acestui conflict, când Iranul și Rusia susțin guvernul Alawit al președintelui Assad, ajutat în același timp de mișcarea islamică șiită libaneză Hezbollah, implicată în conflict din 2013, iar opoziția predominant sunită atrage suport din mai multe părți, printre care Turcia, Arabia Saudită, Qatar și state occidentale precum Statele Unite, Marea Britanie și Franța, care la rândul lor susțin miliția kurdă în nord împotriva militanților jihadiști ai Statului Islamic. Aparent nodul sirian este greu de înțeles, dar și mai greu de soluționat, iar timpurile lui Alexandru Macedon, care printr-o lovitură de sabie tăia nodul gordian și avea dezlegare la rezolvarea problemei, sunt și mai îndepărtate. Consecințele de durată ale acestui conflict sunt greu de estimat la ora actuală, dar cel puțin o înțelegere a originilor și evoluției sale până în acest moment, ar face mai multă lumină asupra viitorului său, iar istoria, ca de fiecare dată, este ajutătoare în acest sens.

Originile conflictului: o istorie

Din anul 1516 până la sfârșitul Primului Război Mondial, Siria a făcut parte din Imperiul Otoman. Fiecare minoritate etno-religioasă a regiunii – musulmanii arabi șiiți, musulmanii arabi suniți, ortodocșii de rit aramean-siriac, ortodocșii de rit grecesc, creștinii maroniți, creștinii asirieni, armenii, kurzii și evreii – erau organizați și trăiau în millet, un sistem care permitea fiecărei comunități să se guverneze, păstrând propriul sistem de legi și unele funcții civile. Prin urmare, toate aceste comunități s-au întărit într-un fel aparte, devenind în timp comunități stabile și trainice, comparabile cu trăsăturile unei „națiuni” (millet din arabă înseamnă națiune), factorul otoman fiind elementul transnațional și imperial care le unea la acel moment.

În timpul Primului Război Mondial între Anglia și Franța se va semna un acord secret, cunoscut ca acordul Sykes-Picot din 1916, în urma căruia cele două puteri împărțeau Imperiul Otoman între ele: Anglia prelua Irakul și Palestina, Franța urma să stăpânească Libanul și Siria. La acord a fost cooptată și Rusia, care urma să acapareze Istanbulul și Strâmtorile, dar revoluția rusă a schimbat datele problemei.

După război, asupra Siriei și Libanului s-a exercitat mandatul francez. Deși Siria și Franța au negociat independența, acceptată de Franța în 1936, circumstanțele internaționale au determinat o amânare a acestei independențe reale: efectele cumulate ale războiului, prăbușirii sistemelor coloniale franceze și britanice, implicare în război împotriva statului israelit, cât și loviturile de stat frecvente, au produs o stare de haos și dezordine în Siria până la mijlocul anilor 1950. În condițiile crizei din Suez (1956), Siria a semnat un acord cu URSS, care punea bazele pătrunderii comunismului în țară, iar odată cu aceasta și prezenței militare și civile sovietice în regiune. Văzută ca un aliat fidel al URSS printre statele arabe, Siria a fost și a rămas centrul organizării luptei împotriva Israelului, aliatul dintotdeauna al Marii Britanii, iar ulterior al Statelor Unite. În anul 1973, împreună cu Egiptul a declanșat războiul Yom Kippur împotriva Israelului, soldat cu înfrângerea sa, dar a continuat să avanseze în Liban, fiind implicată într-un război civil de 15 ani în această țară. Ca rezultat al războiului, Siria a constituit un regim de ocupație în Liban, pe care l-a menținut până în anul 2005, când se retrage din această țară.

Sfârșitul Războiului Rece a produs o schimbare în politicile siriene, țara făcând parte dintr-o coaliție arabă condusă de SUA împotriva Irakului în 1990-1991, iar apoi a avut o perioadă fertilă de negocieri cu Israelul pentru stabilirea unui climat de stabilitate în regiune. Alegerea lui al-Assad în 2000, după moartea tatălui său, a pus începuturile unei primăveri de la Damasc, axată pe ideea unor schimbări și reforme care să facă țara mai democratică, dar răspunsul regimului a fost dur, mișcările studenților și intelectualilor fiind crunt înăbușite. Resentimentele acestor violențe și frustrarea absenței de schimbare au persistat, fiind catalizatorul Primăverii Arabe, care va atinge curând și Siria. În același timp, Israelul a bombardat în două rânduri teritoriul Siriei – 2003 și 2007 – sub pretextul existenței grupărilor jihadiste și a presupusei construcții a unui reactor nuclear, menținându-se astfel un context deschis al confruntării. Prin urmare, chiar dacă Războiul Rece a creat impresia unei reașezări geopolitice a regiunii, senzația de clientelism a Siriei cu Rusia și a Israelului cu Statele Unite a rămas, iar acest lucru a devenit evident în condițiile revenirii Rusiei la ambițiile de actor regional și global în perioada lui Putin.

Declanșarea ostilităților

Totul a început în martie 2011, când în Deraa, un oraș din sudul Siriei, autoritățile au arestat și torturat tineri care au desenat slogane revoluționare pe zidurile unei școli. Protestele în masă izbucnite ca răspuns la desfrâul puterii, au fost de asemenea înăbușite în stil totalitar, cu morți și răniți, ceea ce a amplificat starea de revoltă și nemulțumire. Sute de mii de oameni au început să curgă pe străzi din iulie 2011, cerând demisia președintelui al-Assad și tragerea la răspundere a celor responsabili cu omorârea oamenilor pașnici în timpul demonstrațiilor. În același timp, protestatarii au început să adune arme și să expulzeze autoritățile din regiunile date. Guvernul a negat orice dialog și a insistat pe soluționarea problemei pe cale militară, ceea ce a dus la escaladarea violenței și declanșarea unui război civil, ca rezultat al creării brigăzilor rebele și opoziției față de forțele guvernamentale. Către iunie 2013 ONU raporta peste 90 mii de morți, iar în 2014 numărul acestora s-a dublat la 191 mii, până a atins cifra de 250 mii în 2015.

Cine cu cine luptă în Siria?

La ora actuală în Siria există mai multe centre de putere și de prezență: regimul controlează partea de vest; rebelii sunt în nord-vest și sud-vest; Hezbollah asigură spatele regimului în vestul țării, inclusiv capitala Damasc; jihadiștii Statului Islamic, controlează fâșii extinse din nord până în sud, dar și anumite părți din centru; nordul țării este sub controlul milițiilor kurde, care au și puncte de susținere în nord-vest; pe teritoriul controlat de regim, sunt atestate numeroase prezențe ale trupelor ruse, care domină pe anumite porțiuni; în centru anumite segmente sunt în dispută între rebeli și luptătorii Statului Islamic.

Deci cine și ce caută acolo? Guvernul sigur vrea să mențină situația sub control, acoperindu-se de legitimitatea constituționalității și a reprezentativității democratice prin vot. Este o chestiune pe care a făcut-o Rusia în Cecenia și a mers, pe care la fel a încercat-o Serbia în Kosovo, dar care n-a trecut. Într-un caz prea mare e ursul, iar în al doilea prea mică e Serbia pentru a ține piept unei comunități occidentale determinate să pună capăt problemei balcanice odată și pentru totdeauna. La fel cum prea mică e Siria să poată face față situației. Rebelii spun că puterea lui al-Assad este nelegitimă, lucru pe care l-au declarat și protestatarii de pe Maidan față de guvernarea lui Ianukovici, doar că în Ucraina opoziția s-a impus masiv, reușind preluarea puterii, iar în Siria avem ce avem. În ambele circumstanțe delegitimarea puterii s-a produs prin folosirea violenței, ceea ce a creat o psihoză externă imediată, care a atras implicarea masivă a Occidentului. În ambele situații Rusia s-a implicat pentru a fractura și mai mult contextul și a înclinat balanța în favoarea puterii, iar occidentalii, dar în special americanii, pentru a susține opoziția antiguvernamentală. Occidentul, dar și Israelul ar prefera o victorie a opoziției, pentru a avea eventual o țară mai democratică, dar și pentru a putea avea în Siria eliminat un cap de pod al influenței ruse, pentru a putea proiecta o influență mai mare asupra regiunii și a slăbi presiunile asupra statului israelian. Dar dincolo de aceasta, șiiții de la putere și suniții din opoziție, au de lămurit un aspect important al luptei pentru dominație religioasă într-o țară cu tradiții divergente de coabitare și credință.

Rusia s-a implicat pentru prima oară în perioada post-Război Rece într-un război în afara vecinătății sale apropiate, pe care de fapt n-o consideră nici independentă, nici suverană. Este primul război după Afganistan (1979-1989), când armatele ruse ies în exterior pentru a salva ultimul aliat în regiunea Orientului Apropiat și ultimul său bastion la Marea Mediterană. Prin această acțiune, Rusia a ieșit din propriile buturi, făcând să fie uitat războiul din Georgia (2008), anexarea Crimeii și scindarea Ucrainei. În război, ca și în sport, atacul e cea mai bună apărare. Prin această operațiune și sub acoperirea intervenției în scopuri de a contracara „terorismul internațional” Rusia rezolvă trei probleme: susține clientul său, distruge opoziția prooccidentală și anihilează fundamentaliștii islamici, care pot influența și masele de musulmani din Rusia propriu-zisă. În plus constrânge occidentalii în problema ucraineană și oferă rușilor senzația de măreție, care dintotdeauna a contat pentru regimul țarist, sovietic sau putinist.

Iranul dorește impunerea guvernării șiite pentru solidaritate religioasă, dar și pentru a avea un aliat în lupta contra Israelului și împotriva contextului regional în general sunit. La rândul lor, capitalizând pe seama haosului din regiune, Statul Islamic – o grupare extremistă care a ieșit din al-Qaeda irakiană, a preluat porțiuni serioase din Siria, pentru a le uni cu cele din Irak și a crea un stat al islamului. În cele din urmă, kurzii din Siria la fel ca și cei din Irak, dar și cei din Turcia, poartă război pentru propria cauză, de creare a statului Kurdistan, ceea ce explică resentimentele Turciei față de susținerea acestor grupări din partea occidentalilor. Paradoxal că acest activism al kurzilor în Siria și Irak are loc pe fundalul unei activizări a Mișcării Muncitorești kurde din Turcia, care la ora actuală face față cu greu nu numai problemei separatismului kurd, dar și a problemei refugiaților, care în majoritate s-au regăsit pe teritoriul său. Dar și mai paradoxal, că această catastrofă umanitară, stimulată din exterior de diferiți actori, a băgat în ceață Uniunea Europeană, care face față cu greu unei crize fără precedent a refugiaților, lucru care convine atât Rusiei, care nu dorește o extindere a acesteia în spațiul postsovietic, cât și Statelor Unite, pentru care erijarea unui pol european în sistemul internațional este incomodă.

Toți au ceva de apărat în Siria, dar ce putem învăța din lecția siriană este potențialul exploziv al unui stat cu numeroase comunități conflictuale, care în condițiile unei ciocniri de interese ale marilor puteri, pot deveni un catalizator al tensiunilor interne ce pot erupe într-un război civil, cu numeroase consecințe la nivel regional și internațional.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *