Timpul.md

Actualitate 9 Februarie 2020 | 07:11

Note de lectură – Thomas Piketty, Capital et idéologie, Seuil, Paris, 2019

După cartea sa de succes mondial, tradusă în 40 de limbi, înclusiv română, Capitalul în secolul XXI (Litera, 2015), economistul francez Thomas Piketty a publicat recent o nouă carte, întitulată Capital et idéologie (Seuil, 2019), în care își continuă demersul istoric printr-o investigație care se vrea deopotrivă descriptivă, teoretică și prescriptivă.

În această lucrare de mari proporții (1.200 pagini), el se prezintă ca cercetător în științele sociale, nu economist, iar ca urmare demersul său are, într-adevăr, un accentuat caracter interdisciplinar. Pornind de la date comparative de o amploare și profunzime inedite, autorul reconstituie, într-o perspectivă economică, socială, intelectuală și politică, istoria și devenirea regimurilor inegalitare, de la societățile sclavagiste și trifuncționale vechi până la societățile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând prin societățile proprietariste, colonialiste, comuniste și social-democrate. Concluzia sa este că lupta pentru egalitate și educație, nu sacralizarea proprietății, a stabilității și a inegalității, este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul omenirii.

Pe baza învățămintelor istoriei globale, Piketty susține că este posibilă depășirea fatalismului care alimentează derivele identitare actuale și conceperea unui socialism participativ, adecvat secolului XXI: un nou orizont egalitar la nivel mondial, o nouă ideologie a egalității, proprietății sociale, educației și partajării cunoașterii și puterii.

Principalele elemente ale demersului lui Piketty

Autorul propune o definiție proprie a noțiunii de „ideologie”. După el, ideologia este un ansamblu de idei și de discursuri a priori plauzibile, menit să descrie cum trebuie structurată societatea. (p. 16). Ideologia are dimensiuni sociale, economice și politice și încearcă să ofere un răspuns mai mult sau mai puțin coerent la o serie de probleme complexe, referitoare la organizarea dezirabilă sau ideală a societății. De aceea, nici o ideologie nu se poate bucura de adeziunea tuturor oamenilor; dimpotrivă, conflictele și dezacordurile ideologice sunt inerente. Ele privesc, în primul rând, regimul politic, adică ansamblul regulilor care descriu limitele comunității și teritoriul acesteia, mecanismele prin care se iau deciziile colective în interiorul său, drepturile politice ale membrilor, formele de participare politică, rolul cetățenilor și regimul străinilor, statutul demnitarilor și al partidelor politice ș.a.m.d. Controversele ideologice privesc, de asemenea, regimul proprietății, adică ansamblul regulilor care descriu diverse forme de posesie a bunurilor, precum și procedurile legale și practice care definesc și încastrează în societate relațiile de proprietate. Toate aceste reguli decurg din concepțiile cu privire la inegalitățile sociale și disparitățile dintre diverse grupuri sociale; ele implică numeroase alte construcții intelectuale și instituționale, în particular un anumit regim educativ și un anumit regim fiscal. Teza centrală a cărții este că problema regimului politic și regimului proprietății revine la problema puterii asupra indivizilor și asupra bunurilor și că toate aceste aspecte ale vieții sociale sunt strâns legate.

Analiza evoluției istorice îl conduce pe Piketty la delimitarea a ceea ce el numește „societăți trifuncționale” (formate din trei grupuri sociale distincte: cler, nobilime și a treia stare, care muncește și îi întreține pe toți – țărani, meșteșugari, negustori etc.) și, respectiv „societăți proprietariste”, în care dreptul de proprietate (notoriu universal și deschis tuturor) este separat strict de drepturile regaliene: securitate, justiție etc. (monopol al statului centralizat). El folosește, de asemenea, noțiunea de „regim inegalitar”, care cuprinde regimul politic și regimul proprietății (precum și, eventual, regimul educativ și regimul fiscal), pentru a permite o mai bună înțelegere a coerenței acestor elemente.

Punctul de pornire al autorului este radical: inegalitatea nu este economică sau tehnologică, ci ideologică și politică. Concepte precum piață, concurență, profit, salariu, capital, datorie, muncitor calificat/necalificat, cetățean, străin, paradis fiscal, competitivitate etc., sunt construcții mentale cu caracter social și istoric, care depind de sistemul legal, fiscal, educativ și politic. Ele reflectă concepția societății cu privire la justiția socială și economia justă, precum și raporturile de forțe politico-ideologice între diverse grupuri și discursuri. Aceste raporturi de forțe nu sunt numai materiale, ci, în mare măsură, intelectuale și ideologice; ele susțin sau pun sub semnul întrebării presupusul fundament natural al inegalității. Cu alte cuvinte, ideile și ideologiile contează în istorie. Abordarea autorului se deosebește, așadar, de marxism, după care forțele economice și relațiile de producție determină aproape mecanic „suprastructura” ideologică a societății. El insistă, dimpotrivă, asupra faptului că există o veritabilă autonomie a sferei ideilor, adică a sferei ideologico-politice. La unul și același nivel de dezvoltare al economiei și al forțelor productive, există întotdeauna multiple forme de structurare a sistemului economic, social și politic.

Problema cu care se confruntă lumea la acest început de mileniu III este că, deși a avut loc o creștere semnificativă a producției și a prosperității, după anii 1980-1990, s-a produs iarăși o adâncire bruscă a inegalităților în aproape toate regiunile lumii, cu excepția celor care nu au încetat niciodată să fie foarte inegalitare. (p. 38-39). Un fenomen interesant, prezentat în carte, este că inegalitățile s-au diminuat între nivelul inferior și nivelul mediu al repartiției mondiale a veniturilor, însă s-au amplificat între nivelul mediu și cel superior. (p. 41). La nivel global, 50% din veniturile cele mai mici din lume au cunoscut în perioada 1980-2018 o creștere importantă a puterii lor de cumpărare (între +60% și +120%); 1% dintre veniturile cele mai ridicate din lume au cunoscut însă o creștere și mai puternică (între 80% și 120%); veniturile intermediare au cunoscut, în schimb, o creștere limitată. Dintre superbogații actuali ai lumii, autorul îi menționează pe oligarhii ruși, magnații mexicani, miliardarii chinezi și indonezieni, proprietarii saudiți, investitorii americani și europeni etc.

Analiza sa arată, de asemenea, că epoca de creștere economică rapidă a țărilor dezvoltate și de reducere a inegalităților a coincis cu o perioadă de aplicare pe scară largă a impozitului progresiv pe venit. (p. 48-49).

Societățile social-democrate, comuniste și postcomuniste

În primele două părți ale impresionantei sale opere, Piketty analizează evoluția societăților trifuncționale, iar în partea a treia, marile transformări care au avut loc în secolul XX.

Analiza începe cu criza societăților proprietariste din perioada 1914-1945. Autorul constată că, spre sfârșitul perioadei amintite, proprietatea privată a fost desființată în sistemul comunist și și-a pierdut influența în țările europene considerate capitaliste. Acestea din urmă au devenit, de fapt, societăți social-democrate, caracterizate în măsură mai mare sau mai mică prin naționalizarea a numeroase întreprinderi, crearea de sisteme publice de sănătate și de educație și aplicarea unor impozite progresive pe marile venituri și proprietăți. În paralel, a avut loc o scădere bruscă a inegalității.

Principalul factor care a determinat această evoluție a fost, după Piketty, inventarea progresivității fiscale. (p. 524-525). Condițiile politice care au făcut posibil acest mare progres în direcția realizării egalității au fost luptele politice, transformările profunde și durabile ale reprezentărilor sociale cu privire la proprietatea privată, delegitimitarea acestei forme de proprietate și contestarea ideii că sistemul capitalist contribuie realmente la ferirea umanității de crize și războaie. Pe scurt, avut loc o amplă punere în cauză a bazelor societății capitaliste.

Ansamblul de practici politice și instituționale care au vizat încastrarea socială a proprietății private și a capitalismului este numit de autor „societate social-democrată”. Această societate se prezintă într-o mare varietate de forme, dintre care cel mai cunoscut este cazul suedez, însă, în general, se caracterizează printr-o reducere accentuată a inegalității. Cu toate acestea, experimentele social-democrate nu și-au atins toate obiectivele. Dintre cauze, Piketty subliniază faptul că instituțiile social-democrate, adică sistemul juridic, sistemul de securitate socială, sistemul educativ și sistemul fiscal, au fost create sub imperiul urgenței din anii imediat următori celui cel de-al doilea Război Mondial, nefiind gândite ca un tot unitar. În plus, sistemele social-democrate s-au bazat exclusiv pe experiențele specifice ale țărilor în cauză, fără să țină seama de concluziile degajate din practica altor țări. În ceea ce privește sistemul proprietății, de exemplu, echilibrarea puterii emanate de la proprietatea privată ar fi necesitat întărirea proprietății publice sau de stat, crearea proprietății sociale (ceea ce înseamnă participarea anagajaților la conducere întreprinderilor) și instituirea unor forme de proprietatea temporară și a unor modalități de circulație permanentă a patrimoniilor. Or, aceste elemente nu s-au regăsit în experimentele social-democrate, iar ca urmare țările respective nu au putut stăvili formidabila revenire a inegalității antrenată de contrarevoluția neoliberală. Autorul analizează detaliat problemele cu care s-au confruntat diferite societăți social-democrate, a căror nerezolvare a permis apariția a ceea ce el numește „hipercapitalism”: o societate aflată între modernitate și arhaism (p. 755).

Pentru Piketty, experiența comunistă a URSS și a celorlalte țări central și est-europene constituie un eșec dramatic, care a creat un handicap apăsător pentru orice încercare de a depăși capitalismul. Mai mult, această experiență nefastă constituie unul din principalii factori politico-ideologici care explică creșterea inegalităților la nivel mondial după anii 1980.

Cauzele care explică acest eșec sunt multiple. Este adevărat, susține autorul, că în comunism proprietatea privată a fost desființată în cazul marilor întreprinderi industriale, însă nu au existat răspunsuri clare la problema modului de organizare a relațiilor de proprietate și de producție în cazul micilor întreprinderi productive, comerciale, agricole, de transport etc. De asemenea, nu a fost rezolvată corespunzător problema mecanismului de luare a deciziilor și a repartizării resurselor prin uriașul sistem de planificare al statului ș.a.m.d. Or, fără răspunsuri clare la acest gen de probleme, a apărut o tendință de hipercentralizare a puterii și, în fața pericolului eșecului, o ideologie a trădării și complotului cercurilor capitaliste. Căutarea reală a unei alternative la capitalism ar fi necesitat acceptarea dezbaterilor, descentralizarea, compromisul și experimentarea.

La fel ca în cazul experimentului social-democrat, autorul analizează în detaliu diferitele dimensiuni istorice ale comunismului „real”, acordând o atenție deosebită modelului sovietic și chinez. Piketty nu se întreabă însă dacă cerințele, la urma urmelor raționale, pe care el le enunță, ar fi putut fi satisfăcute în societățile comuniste „reale”, caracterizate prin repartizarea planificată a resurselor și stabilirea ierarhică a sarcinilor, penurie generalizată de bunuri coexistentă cu stocuri excedentare, redistribuire nelimitată (nonfiscală) a beneficiilor, constrângeri bugetare laxe, prețuri administrate, confiscarea totală de către partidul-stat a exprimării publice și a reprezentării politice, omniprezența organelor de control, de opresiune și de înregimentare, monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare și de informare etc.

El subliniază, în schimb, că performanțele insuficiente ale societății social-democrate și eșecul istoric al comunismului au creat posibilitatea dezvoltării unor regimuri inegalitare extreme, înserate într-un proces de mondializare a economiei și interconectate politic. Astfel, ponderea în venitul național a celei mai bogate decile a populației a ajuns în 2018 la 34% în Europa, 41% în China, 46% în Rusia, 48% în SUA, 55% în India, 56% în Brazilia, 64% în Orientul Mijlociu, 65% în Africa de Sud și 68% în Qatar. Asociate acestor fenomene, au apărut noi amenințări la adresa democrației și a mediului natural. În primul caz, inegalitatea economică a dus la o inegalitate politică tot mai mare. În cazul al doilea, încălzirea globală necesită schimbări substanțiale ale formelor de viață, care, pentru a fi viabile, presupun repartizarea echitabilă a costurilor aferente.

În partea a patra a cărții, întitulată „Regândirea dimensiunilor conflictului politic”, Piketty analizează modul în care structura de clasă a clivajelor politice și electorale s-a transformat radical în perioada cuprinsă între anii 1950-1980 (epoca social-democrată) și anii 1990-2020 (mondializare hipercapitalistă). El atrage atenția asupra ideii, susținute de mulți politologi, că vechile partide social-democrate, socialiste și comuniste, care, în trecut, au reprezentat clasele populare, sunt formate în prezent proponderent din persoane cu studii superioare și cu venituri și averi mari. Se explică astfel insuccesul coalițiilor social-democrate de a-și reînoi platforma programatică și de a propune reconstrucția unei noi alianțe a claselor populare.

O nouă utopie: socialismul participativ

Piketty se opune ideii sfârșitului istoriei, după care triumful democrației liberale în perioada de după războiul rece a dus omenirea la capătul evoluției sale. Pe baza analizei experiențelor istorice existente, el se declară convins că este posibilă depășirea sistemului capitalist actual și crearea cadrului unui nou socialism participativ pentru secolul XXI. Acest cadru ar urma să fie construit pe baza unei perspective egalitare, aplicate la scară mondială, a proprietății sociale, educației și partajării cunoștiințelor și puterilor. Este vorba, deci, despre o operă demiurgică, ce necesită dezvoltarea unor noi forme de proprietate socială, partajarea drepturilor de vot între acționari și angajați și participarea acestora din urmă la luarea deciziilor în cadrul întreprinderilor. Este necesară, de asemenea, desființarea proprietății private „permanente” și înlocuirea sa cu proprietatea „temporară” printr-un impozit puternic progresiv, impus asupra marilor proprietăți și menit să permită finanțarea unei înzestrări universale cu capital și, respectiv organizarea unei circulații permanente a bunurilor și averilor. (p. 1.112). Alte componente ale acestui program sunt ceea ce Piketty numește „justiție educativă”, „democrație justă”, „justiție fiscală”, „socială” și „climaterică”. În materie de perfecționare a democrației, de exemplu, el reclamă eliminarea influenței banilor în politică și crearea unor mass media idependente de puterea financiară. De asemenea, pledează pentru o democrație participativă și egalitară, în care un rol central au instrumentele financiare numite „bonuri (tichete/vauchere) pentru egalitate democratică”. (p. 1.174).

O evaluare critică a cărții lui Piketty

O contribuție fundamentală a cărții recente a lui Piketty este prezentarea socialismului ca fiind produsul experienței istorice a umanității. Nu este vorba, deci, despre un aport minor. Autorul pune sub semnul întrebării o serie de idei cvsiunanim acceptate, chiar și de intelectualii de stânga, în special convingerea cvasiunanimă că proprietatea privată este condiția sine qua non a dezvoltării. Mai mult, la fel ca alți autori cunoscuți pentru criticile lor violente la adresa capitalismului contemporan, cum ar fi J. Stiglitz și S. Zuboff, Piketty consideră că inegalitatea este un pericol pentru democrație și dezvoltare economică.

Alte contribuții importante ale cărții sunt analiza așa-numitelor „societăți social-democrate”, a impactului căderii comunismului asupra forței cu care neoliberalismul se erijează în campion al apărării inegalității moderne, precum și analiza a ceea ce autorul numește „hipercapitalism” – societate în care modernitatea se întrepătrunde cu numeroase reminescențe arhaice, cum ar fi, de exemplu, clivajele identitare, atitudinea ostilă față de imigrație și reînvierea xenofobiei și rasismului.

Cartea recenzată aici a dat naștere deja la numeroase controverse. Astfel, dreapta politică și mediul academic “main stream” resping punerea în cauză a dreptului absolut de proprietate, pe care îl consideră esențial pentru creșterea economică și bunăstarea pe scară largă. Reprezentanții acestei orientări contestă, de asemenea, pledoaria lui Piketty pentru reintroducerea impozitelor progresive, precum și propunerea sa ca angajații să participe la proprietatea și conducere întreprinderilor. La rândul lor, autorii marxiști se delimitează de concepția lui Piketty cu privire la capitalism (de exemplu, de ideea sa că societatea social-democrată este capitalistă doar în formă) și resping critica acestuia la adresa comunismului și a efectului său negativ asupra prestigiului luptei pentru o societate egalitară.

Lucrarea are însă și alte limite. Astfel, partea sa descriptivă se bazează, într-adevăr, pe o imensă colecție de date statistice, adeseori inedite, dar interpretarea acestora relevă o anumită tendință de deformare ideologică, pe care unii critici au semnalat-o și în cazul cărții anterioare a lui Piketty. Astfel, el recunoaște că folosește o metodă incontestabil pedagogică, dar discutabilă sub aspect științific, și anume prezentarea în formă grafică a evoluției unor indicatori relativ intuitivi; scopul declarat este de a contribui la reapropierea cetățenească a cunoașterii economice și istorice (p. 1197). Nu este vorba totuși doar de atât, deoarece procedeul amintit îi servește autorului pentru a enunța anumite idei pur și simplu neadevărate. El afirmă, de exemplu, că SUA sunt o țară marcată de inegalități abisale în ceea ce privește accesul la învățământul superior. Or, conform datelor OCDE, 49,37% din populația americană în vârstă de 25-34 ani este cuprinsă în învățământul terțiar, comparativ cu 46,94% în Franța.

Un alt procedeu, folosit frecvent în științele sociale, pe care Piketty îl practică, de asemenea, cu asiduitate, este omiterea faptelor care nu susțin poziția autorului. De exemplu, atunci când prezintă laudativ mecanismul cogestiunii aplicat în Germania, prin care reprezentanților angajaților li se atribuie o jumătate din numărul voturilor în consiliile de administrație ale întreprinderilor, el nu precizează că acest regim este valabil doar în întreprinderile cu mai mult de 2.000 de angajați și că chiar și în acest caz cuvântul ultim revine angajatorului. În fine, teza sa că în societățile capitaliste proprietatea este sacralizată este inexactă, deoarece, în aceste societăți, există întotdeauna modalități de expropriere legale în interes general, cu condiția unei juste și prealabile despăgubiri.

Partea explicativă a cărții are argumentații încă și mai puțin convingătoare. De exemplu, afirmația că inegalitatea nu este una economică sau tehnologică, ci ideologică și politică, este contrazisă de numeroase fapte bine-cunoscute, care arată importanța inovațiilor tehnologice în formarea marilor averi ale creatorilor firmelor din domeniul IT – Google, Apple, Facebook, Amazon și Microsoft, ca să dăm doar câteva exemple. De asemenea, teza amintită este infirmată de fenomenul sesizat încă la începutul anilor 1990 de P. Drucker, și anume că în societatea post-capitalistă are loc o creștere semnificativă a producției și a prosperității angajaților din sectoarele producătoare de cunoștiințe noi.

Forța argumentării teoretice este slăbită, de asemenea, de confuzia permanentă pe care autorul o face între conceptele de „capital” (factor de producție care nu este dorit de la sine, ci pentru capacitatea sa de a ajuta la producerea altor bunuri) și „patrimoniu” (totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică și a bunurilor materiale ce aparțin unei persoane fizice sau juridice).

În fine, noțiunile de „proprietate socială” și „proprietate temporară” – forme de proprietate pe care Piketty le preconizează în locul dreptului de proprietate tradițional, cu atributele sale definite încă în dreptul roman (possidendi, utendi, fruendi, abutendi) – sunt neclare: cine va decide în numele societății, în ce scop și sub ce control? Se vor petrece oare lucrurile la fel ca în comunism, unde regulile privind proprietatea, adoptate în cadrul politicii de „socializare” a acesteia și care au constituit principiile legale fundamentale ale acestor țări, s-au caracterizat prin aceea că nimeni nu a fost proprietarul mijloacelor de producție „socializate”; ele a fost „proprietate social(istă)”, ceea ce înseamnă, de fapt, că nici unei persoane sau grup de persoane, și nici tuturor membrilor societății la un loc, nu le era permis să le achiziționeze sau să le vândă și să păstreze pentru sine beneficiile rezultate din aceste tranzacții.

Mai grav, modelul țărilor egalitare, cum ar fi, de exemplu, Suedia, scos în evidență pentru a demonstra că o țară democratică poate hotărî, fără nici o constrângere economică, să acționeze pentru desființarea inegalităților produse de capitalism, constituie, de fapt, un contraexemplu. Într-adevăr, după o perioadă de reducere a inegalităților în deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial, țara amintită a suferit o pierdere de competitivitate provocată în principal de impozitarea excesivă a capitalului în maniera preconizată de Piketty a fi aplicată în viitorul imediat la nivel mondial. Consecința a fost că, în anii 1990, sistemul fiscal suedez a trebuit radical reformat. În prezent, acest sistem se bazează pe un impozit progresiv pe venituri și un impozit proporțional (30%) pe totalul veniturilor din capital (profituri, dividente și dobânzi).

După părerea noastră, aspectul cel mai discutabil al cărții lui Piketty este acela că nu realizează un dialog cu celelalte științe sociale, deși critică „autonomizarea excesivă a cunoașterii economice”. (p. 1197). Or, tratarea din perspectivă economică a unor probleme din afara economiei, cum ar fi ideologia, democrația, justiția, inegalitatea (prezentată de Piketty ca fiind, în principal, o problemă de venit și de avere), interacțiunea dintre aceste domenii ale societății moderne etc., implică asimilarea în știința economică a rezultatelor recente ale cercetării științifice din perimetrul altor științe sociale. De exemplu, analiza ar fi fost, probabil, mai convigătoare, dacă autorul ar fi ținut seama de vasta literatură existentă în prezent cu privire la diverse forme de capitalism și, respectiv la istoria mondială a comunismului.

Evocarea amplă a trecutului este, fără îndoială, plină de învățăminte, însă îl împiedică pe autor să reflecteze mai profund la transformările pe care neoliberalismul și inovațiile tehnologice le produc în societățile capitaliste și social-democrate. Or, adevărul este că factorii amintiți transformă viața economică și socială într-un mod a cărei cunoaștere este indispensabilă pentru formularea unor anticipații raționale cu privire la viitor.

Pentru corectarea exceselor capitalismului, care de mai bine de două secole și-a dovedit capacitatea de adaptare prin contrabalansarea inteligentă a inegalității economice cu democrație reprezentativă și constituțională, o strategie mai bună este abordarea graduală. Această strategie își are rădăcinile în teoria lui Aristotel despre schimbare, după care modificarea regimului și tulburările politice sunt determinate atât de factori interni, deoarece o cetate este un organism viu, asemănător unui organism, cât și de disparitățile geografice. Ea conduce la ideea observării lumii și căutării mijloacelor de a o ameliora prin schimbări mici și pașnice. Intelectual de inspirație platoniciană, Piketty imaginează o lume ideală și o ideologie consolatoare și aducătoare de speranță pentru perdanții globalizării, așa cum a fost și viziunea raiului comunist pe care Marx l-a promis proletariatului pauper în a doua jumătate a secolului XIX. La fel ca schimbările sociale preconizate de Marx în „Manifestul Partidului Comunist”, mijloacele propuse pentru crearea acestei minunate lumi noi sunt însă periculoase. Din fericire, depășirea brutală a capitalismului printr-un iluzoriu socialism participativ, bazat pe proprietate socială și temporară, nu pare iminentă.

NOTE____________________

1- F. Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul Om, Paideia, București, 1997.

2-J. Stiglitz, People, Power, and Profits. Progressive Capitalism for an Age of Discontent, WW Norton & Co, New York, 2019.

3- S. Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power, PublicAffairs, New York, 2019.

4 -De ex., J. Delsol et al., Anti-Piketty. Vive le Capital au XXIe siècle!, Les éditions Libréchange, Paris, 2015.

5 -https://data.oecd.org/eduatt/population-with-tertiary-education.htm

6 -P. Drucker, Post-Capitalist Society, Harper Business, New York, 1993.

7 -Este instructiv de amintit că acest model a inspirat autorităţile “emanate” din revoluţie, care, după căderea comunismului în România, au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă, cochetând cu “modelul suedez”, “economia social(ist)ă de piaţă”, “a treia cale” etc. Această strategie “graduală” a amplificat însă dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea României spre structurile euro-atlantice.

8 -V. și lucrarea autorului, Noua revoluție din știința economică și identitatea morală a lui homo oeconomicus, http://www.contributors.ro/cultura/noua-revolutie-din-stiinta-economica-si-identitatea-morala-a-lui-homo-oeconomicus/

9 -K. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2017, p. 225 și urm.

http://www.contributors.ro/cultura/note-de-lectura-thomas-piketty-capital-et-ideologie-seuil-paris-2019/

 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus