Timpul.md

Editorial 4 Aprilie 2018 | 07:17

Nu avem nimic, dar nimicul ne e suficient

Evenimentele de la Uniunea Scriitorilor, de pe 27 martie, au decurs foarte bine. Solemnitatea momentului a fost marcată de parastasul pentru membrii Sfatului Țării și scriitorii deportați, oficiat de preoții Mitropoliei Basarabiei. 

Recitalul poetic a fost de asemenea unul excelent. Cum altfel? Dacă a fost organizat de Uniune. Deosebit a fost și dialogul între poetul, criticul, academicianul Ion Pop de la Cluj și Emilian Galaicu-Păun, care a dat startul primei ediții a proiectului „Două voci”, o singură literatură „1+1" și care se va derula pe tot parcursul Anului Centenar.

Dar momentul asupra căruia vreau să mă opresc astăzi este cel al cărui protagonist a fost istoricul Ion Țurcanu. Cele trei cărți, semnate de Domnia Sa, toate despre momentul de acum 100 de ani, au stârnit interesul tuturor celor prezenți.

Însă Domnia Sa a mai spus o poveste, care ne privește (și ne îndurerează) pe toți. A vorbit pe larg despre problemele pe care le întâmpină, de mai mulți ani, în încercarea de a deschide un muzeu al Sfatului Țării. A bătut la uși închise, a vorbit cu pereții, a primit doar amânări și refuzuri.

De ce ne-ar interesa un muzeu al Sfatului Țării? – ne putem întreba cu ironie. Dacă Berlinul are zeci de muzee ale Zidului Berlinului, pe zeci de metri pătrați, care mai și adună o mulțime de bani și turiști, noi de ce să facem un muzeu atât de necesar? Și nu doar necesar, dar definitoriu pentru istoria noastră. O istorie în care foarte rar nu am vorbit cu fruntea plecată.

Este acest mare Sfat al Țării un moment incredibil, de mare tărie morală, al unui grup format în majoritate de tineri, unul din acele momente în care oamenii noștri s-au dovedit nu doar curajoși, ci și vizionari, este – de ce să nu recunoaștem – un model care ar trebui să ne inspire. Dar mai este și o nebuloasă. Un episod valoros, dar prea puțin cunoscut.

Întrebați-i pe cei foarte tineri ce știu despre Sfatul Țării, rugați-i să menționeze minimum cinci personalități marcante, cereți-le să povestească despre tragicul sfârșit al multora de acolo. Nimic. Liniște. Aceeași liniște, pe care am întâlni-o și la mulți vârstnici, și la politicieni.

Și atunci: era sau nu necesar un astfel de muzeu? Să răspundă cei care nu l-au înființat, în fața noastră, în fața istoriei. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus