Timpul

Timpul nu te întreabă cine ești, ce profesie ai, cum trăiești, te iubește cineva sau nu, iubești tu pe altul în afară de tine… El îți scutură „avuturile” și „ne-avuturile”, uneori te ridică, alteori te coboară. Dar așa e cu tot omul: Timpul trece, dar rămâne numele pe care l-ai dus cu demnitate, rămân faptele, pe care ai reușit să le faci sau planurile, pe care n-ai reușit să le realizezi. Timpul n-are mereu răbdare, iar „actorul e Marele Răbdător”, spune Ninela Caranfil, omagiată de oameni și iubită de Timpul, pe care i l-a hărăzit Bunul Dumnezeu.
Destinul
Fiecare are pe acest pământ un destin: unii sunt regi și regine, alții sunt vagabonzi și boschetari. Uneori dăm vina pe Dumnezeu, alteori deducem, fără drept de apel, așa a vrut destinul.
Destinul Ninelei Caranfil a fost scena, adică teatrul. La Teatrul Național „M. Eminescu” (nu dau numirea veche) ea a fost Regina. Albinele au regina lor, de ce n-am avea-o și noi pe a noastră? Mersul ei (pe vârfuri) este de regină, privirea semeață e de regină, jocul în scenă e de regină, viața ei, plină de sacrificii – e tot de regină. Destinul a fost generos cu Regina noastră – i-a dat încântare, fascinație, entuziasm și căldură ca să „dogorească viața de aici până în fundul galeriei” (I.L. Caragiale)

Teatrul

Ninela Caranfil este o doamnă bogată: căci are două case: un apartament modest la Ciocana și… Teatrul. Poate că adevărata casă i-a fost mereu Teatrul. Acolo când primea un rol „lipit de suflet”, se simțea fericită și împlinită. La teatru, actrița trezea toți demonii din ea, îi punea în mișcare prin ochii scânteietori, prin sprâncenele arcuite, prin buzele, care rosteau cuvântul, fără să-l strige, prin mișcarea artistică, uneori, instinctivă a degetelor și intra în viața altcuiva – rudă de suflet cu ea.
Cariera artistică a Ninelei Caranfil este destul de amplă și a jucat diverse roluri: de la fiică, tânără căsătorită, mamă, bunică etc. Dar, în fiecare rol, a îmbrăcat haina eroinei și a purtat-o cu iscusință. Se înțelegea și se înțelege cu toți cei din teatru, n-a avut conflicte, doar dezbateri pe anumite subiecte, legate de teatru, mai ales la premiere. Într-o confesiune, Ninela C. spunea: „Urăsc premierele, îmi revin după al treilea, al patrulea spectacol, abia atunci emoțiile se mai așază un pic, dar, în fond, fiecare spectacol e o premieră, alt spectator, de aceea emoțiile se țin lanț”.

Omul

Nicio sabie nu-ți poate sfâșia sufletul atât de tare ca un cuvânt spus negândit. Nu prea știu cum s-o anunț pe Ninela: prietenă, pur și simplu o amică, o cunoscută, o artistă, pe care o admir. M-am bucurat de atenția ei într-o vreme, când mai era pe acest Pământ soțul meu, Constantin Tănase. De fapt el mi-a zis, într-o zi: „Hai să mergem la Teatrul Național „M. Eminescu”, în sala mică va fi un recital de poezie al Ninelei Caranfil. Va recita din M. Eminescu”. Era iarnă. Era ianuarie. Atunci am văzut-o îndeaproape și m-a impresionat simplitatea rostirii cuvântului românesc: tainică, adâncă, trăită. Apoi ne-am apropiat, într-un fel. Ne simțeam ușor când ne întâlneam, aveam ce ne spune, era un fel de fir spiritual, care ne lega. Ninela C. este o fire complexă, nu e simplă deloc, dar e ușoară în gândire, în exprimare și e o plăcere s-o ai în preajmă. Sunt fericită că o cunosc, că sunt contemporană cu ea.

Anii trec și noi împreună cu ei, dar ceea ce-i frumos e viu, tânăr și trainic.
Ninela Caranfil merge prin viață cu capul sus, cu inima deschisă și cu gândul curat – să fie așa mereu.
Ani frumoși, dragă Ninela!