O fantoma: comunismul

Victoria electorala a PCRM s-a obtinut, se pare, si prin numararea voturilor unor morti. Imprejurarea e imens semnificativa. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului.

Cei suparati pe anticomunisti se impart, in genere, in trei categorii: batranii comunisti, care refuza sa-si renege optiunile de-o viata si traiesc, inertial, din lemnul retoricii de partid; amnezicii care, hartuiti de greutati zilnice, cred ca pana in ’89 au trait in paradis; si puberii care, avand despre comunism o imagine livresca, indirecta, speculeaza cochet si naravas, in umbra eternei stangi occidentale, pe marginea idealurilor nobile ale unui regim, pe care, de fapt, nu l-au cunoscut. Evident, exista si numeroase sub-categorii.

Mai sunt, de pilda, cativa baieti pofticiosi de succes, care au inteles repede cat de rentabil e, in lumea de azi, sa-ti califici adversarii drept „neoconservatori de dreapta”. Mai sunt si naturile suave, pentru care comunismul e o nostalgie mai curand literara, alcatuita din suma micilor lor bucurii juvenile (inghetata pe bat, joia tineretului, crenvurstii de dupa defilare etc). Mai sunt, sa nu ne sfiim sa o spunem, si prostii puri si simpli, contragii de profesie si mintile sucite, asezate mereu excentric fata de bunul-simt si buna-credinta.

Ceea ce au in comun aproape toate categoriile de mai sus este ideea fixa ca, de fapt, comunismul n-a existat cu adevarat. De cate ori se invoca pacatele comunismului real, tragedia milioanelor de victime ale dictaturii comuniste, malversatiunile tuturor guvernarilor bolsevice din estul european, din cateva tari asiatice, sau din Cuba, reactia apologetilor e prompta si definitiva: acolo unde comunismul a fost la putere, el a fost un fals comunism. A „intinat” gandul bun al originilor ideologice, „s-a abatut” de la principiile infailibile, sublime, boreale ale marxism-leninismului. Marx are inca o data dreptate: comunismul n-a fost – si nu este – decat o stafie care bantuie Europa si lumea. A debutat ca stafie si a ramas stafie pana in ziua de azi. Nu s-a intrupat inca, n-a fost niciodata trait aievea. Au existat doar cateva eforturi – ratate – de a-i da corp.

Evenimentele de la Chisinau ar fi trebuit, in mod normal, sa produca, in tabara celor care infiereaza anticomunismul pre-senil al „reactionarilor”, mici carcei metafizici, mici dubii si reevaluari. Nu e cazul. S-a decis rapid ca Voronin si partidul sau nu sunt comunisti adevarati, ci niste mafioti oarecare si ca tinerii din strada nu au nimic cu comunismul, ci cu saracia, nedreptatea, coruptia etc.

Cand striga „Jos comunismul!” au in cap altceva, sau nimic. Faptul ca Voronin are acelasi discurs ca Ceausescu, ca demonstrantii sunt numiti, ca si razvratitii din Timisoara, huligani si vandali, ca vinovatii sunt intotdeauna „oficinele” straine, serviciile secrete ale dusmanilor, dar niciodata defectul structural al sistemului, faptul, asadar, ca oriunde e instalat, comunismul traieste in regimul funest al stereotipiei si minciunii si ca are drept efect prabusirea economica ireversibila, faptul, in sfarsit, ca Moscova se manifesta solidar cu o putere nelegitima, in vreme ce Occidentul ezita precaut intre principii si acomodari tactice, toate acestea nu par sa conteze.

Conteaza spalarea incapatanata a viciilor evidente si monumentalizarea unor virtuti ireale. Victoria electorala a PCRM s-a obtinut, se pare, si prin numararea voturilor unor morti. Imprejurarea e imens semnificativa. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului. Are nevoie de sustinerea unor spectre. Iar atasamentul tenace al unora pentru idealurile lui „de veacuri” si pentru „viitorul lui de aur” e o forma de necrofilie.

Adevarul