Timpul.md

Cultură 23 Octombrie 2020 | 08:50

O nouă PREMIERĂ la Teatrul Național "Mihai Eminescu" și programul lunii noiembrie

  PREMIERĂ!!! „Hamlet în sos picant” după Aldo Nicolaj Premiera “Hamlet în sos picant” după Aldo Nicolaj desfășoară o panoplie de situații comice savuroase pe canavaua unei piese-reverie mustind umor (pe alocuri negru). Ați ghicit, acțiunea are loc la Castelul Elsinore, însă nu în sala tronului, ci în bucătăria regală unde master – șeful Froggy drege, din polonic, cuțite și pahare, tragedia prințului danez bântuit de himere; ba chiar, pentru mai mult efect, din gelozie și amor rănit, îmbracă armura bătrânului Hamlet. Pentru cunoscătorii textul original, trama re-elaborată și re-inventată cu mijloacele teatrului absurdului, e cel puțin curioasă și incitantă. 

30-31 octombrie 2020, ora 18:00, Sala mare

Durata spectacolului: 1h 50m / Pauză: Nu
Genul: Tragicomedie



01 noiembrie 2020 ora 18:00 Sala mare

„Dosarele Siberiei” de Petru Hadârcă

Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet. Soarta românilor basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul comunist prin foamete organizată, prin deportări în masă și prin încarcerare în GULAG este o temă la care am revenit și am lucrat mai bine de zece ani, profitând de șansa de a monta mai multe spectacole-document la Teatrul Național Radiofonic de la București, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.



După șocul produs de lectura Arhipelagul-ului GULAG de Aleksandr Soljenițân, am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, descoperind treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. Am descoperit îngrozit că alături de noi, pionieri și comsomoliștii ce recitam voioși ode lui Lenin și Partidului, trăiau oameni care sufereau în tăcere, își plângeau în taină părinții, surorile și frații, bunicii, prietenii, uciși de sistemul odios și pervers, creat de cei pe care noi îi glorificam cu atâta inconștiență înflăcăr Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită. La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei, a putut fi un loc al vaietelor și terorii, și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință, mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor martorilor oculari ai acelor timpuri, a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi. Este adevărat că atunci această temă era tabu. Au trecut aproape trei decenii de când documentele de arhivă au fost desecretizate, supraviețuitorii au putut, în sfârșit, să spargă gheața tăcerii și să povestească experiențele traumatizante, istoricii au publicat studii, dar la nivelul mentalului colectiv rămâne un mare gol și o mare confuzie - nu s-a produs o asumare și o conștientizare a crimelor orchestrate de regimul comunist, așa cum s-a întâmplat cu cele ale fascismului.

Foarte puțini din cei care au trecut prin suferințele și teroarea regimului sovietic mai sunt printre noi, cei mai mulți au plecat în lumea celor drepți. Ei, probabil, nu mai au nevoie de nimic de la noi, nici măcar de amintirea noastră. De aceste amintiri avem nevoie noi și, mai ales, copiii și nepoții noștri. Avem nevoie pentru a înțelege și conștientiza că ura, violența și teroarea nu pot crea o lume bună cu oameni fericiți.






 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus