Timpul.md

Editorial 17 Mai 2018 | 07:06

Obsesia autohtonizării și destinul graiului matern

Nu rareori, când vorbim despre situația limbii române din stânga Prutului, demonstrăm o înțelegere cu totul puerilă, școlărească a fenomenului.  

Chiar și terminologia cu care operăm cel mai frecvent - „introducerea (implementarea limbii de stat)” – face dovada unei abordări contabilicești în cauză, problemă, care în niciun caz nu poate fi înțeleasă în afara unui context de analiză mai extins și mai profund. Poți auzi din gura unor oameni serioși, bine intenționați, constatări și imperative formulate cam în felul următor: am întârziat cu introducerea limbii de stat, e necesar să implementăm mai energic limba de stat în toate sferele, fapt ce trădează o înțelegere liniară, unilaterală și de suprafață a unei probleme atât de subțire. Ar reieși, potrivit acestei logici, că limba și națiunea sunt niște entități atât de concrete, ontologic și gnoseologic, atât de distincte și autonome, că ar putea fi analizate prin binomul: o sumă de subiecți vorbitori (grup, colective, populație, popor).

Antrenați în mai multe sfere de activitate socio-economică, plus o substanță concretă – limba - care urmează a fi introdusă (implementată) în această sumă de vorbitori. Sau, și mai simplu, vorbitorii ar fi niște magnetofoane în care urmează să fie introduse casetele cu limba de stat și la o simplă apăsare de buton ele imediat vor începe să-ți mângâie urechea cu sunetele acestei limbi. Desigur, în contextul dat ne referim, în primul rând, la vorbitorii nativi ai limbii române, și nu la cei care au achiziționat-o sau urmează s-o achiziționeze pe parcurs, ca pe o limbă străină, aceasta fiind de-acum altă chestiune.

Ceea ce se uită sau se neglijează, voit sau întâmplător, este faptul că între codul comunicativ și vorbitor, iar la alt nivel - între noțiune și limbă - există legături, întrepătrunderi, determinări etc. cu mult mai multe esoterice, mai ascunse, mai intime, mai complexe, care nu s-au produs acum și nici nu pot fi văzute cum se produc, legături ce au un caracter ancestral, greu definibile în lipsa unei concepții de analiză și a unui metalimbaj adecvat.

Păstrarea sau renunțarea la limba maternă, de exemplu, nu este un capriciu și nici o opțiune de moment, conștientă, a unei colectivități, atitudinea față de această limbă e determinată de intelectul cultural al comunității la faza istorică respectivă de dezvoltare a ei. Atitudinea față de propria limbă, ceea ce nu e alt lucru decât chiar atitudinea față de sine ca popor, nu se formează decât în clocotul ideilor etno-sociale, etno-politice și etno-culturale de care e animată comunitatea la momentul istoric dat.

Asupra acestei atitudini planează fatal umbra trecutului, șirul de influențe sau - în limbajul lui Mircea Vulcănescu - ispite, tentații pe care s-a clădit comunitatea și care i-a conturat destinul, esența și specificul. Limba este una din valorile fundamentale ale națiunii, deoarece națiunea există prin limbă, tot așa cum limba există prin națiune, iar ispitele stratificate, de-a lungul secolelor, în ființa poporului nostru determină, până la urmă, atitudinea noastră față de noi înșine.

Cutumele culturale ale unei națiuni (datinile, obiceiurile, uzanțele, conveniențele), atât cele născute și clădite de ea însăși, ca valori proprii, cât și cele achiziționate în lungul și zbuciumatul ei drum spre ziua de azi, nu sunt simple elemente de decor, ele au o profundă motivație istorică interioară, nu totdeauna explicabilă, au valoare și forță determinativă. Astfel, conștiința națională nu este un factor imuabil, ea este schimbare în timp, aflându-se permanent în zona de influență a unui șir întreg de factori complecși, eterogeni ca valoare și profunzime. Ceea ce avem astăzi în planul conștiinței naționale este o consecință directă, deși nu întotdeauna imediată și clar manifestată, a intemperiilor și vicisitudinilor prin care ne-a fost dat să trecem, un produs nu numai a ceea ce am născut noi înșine, ci și ceea ce am luat de la alții - de bună voie sau forțați de împrejurări. Acum e greu să stabilești proporția evoluției noastre ca popor, valorile spre care ne orientăm ne pot doar sugera aceste dimensiuni.
Dimensiunea națională despre care vorbim atâta, care ba este, ba nu-i, e determinată ca valoare și durabilitate în timp de conștiința națională, care, în definitiv, înseamnă conștiința valorilor, pe care le-ai produs, de care dispui și la care nu vrei să renunți, indiferent de natura lor. Care sunt valorile definitorii ale poporului nostru? E o întrebare la care încă nu s-a răspuns până la capăt și nu ne vom aventura să facem noi acest lucru, să încercăm a răspunde la o întrebare mai simplă: în ce măsură posedă vorbitorii noștri conștiința limbii naționale - valoare fundamentală ce ar trebui să ne aparțină ca valoare creată numai de noi și prin care ne autodefinim și existăm?

Prin aceasta să precizăm unele momente.
Conștiința națională a unei comunități se formează din suma conștiinței de sine a membrilor ei, iar conștiința de sine a individului este produsul unui mod concret de existență, o sinteză a valorilor pe care le-am asimilat pe parcursul vieții, din fragedă copilărie, până a deveni sau a nu deveni și el o valoare.

Fondul ancestral dacic al poporului nostru a fost modificat și alterat pe parcurs, influențe diferite și-au pus pentru totdeauna pecetea pe firea noastră, pe felul nostru de a înțelege lumea, de a aprecia valorile și de a ne formula opțiunile. Fiind așezați de Dumnezeu în calea tuturor răutăților, cel mai vulnerabili ne-am dovedit a fi în fața ispitei slave. M. Vulcănescu, de exemplu, referindu-se la lupta dintre etosul păstoresc tracic și etosul plugăresc slavo-român crede că această luptă a „spulberat” din neamul nostru „spiritul de aventură, spiritul îndrăzneț al culmilor, al zărilor îndepărtate, a adâncimilor amare”. „Atrași de vraja nemărturisită a orizonturilor slave”, noi ne-am răsplămădit sufletul inițiat, firea noastră complexă, ciudată și neînțeleasă, observată încă de D. Cantemir, care nota în „Descrierea Moldovei” că moldovenii „sunt îndrăzneți și gata de ceartă, totuși, repede se potolesc și se împacă cu adversarul”. Ce distanță între spiritul ireconciliabil și de sacrificiu al dacilor lui Decebal și între ceea ce suntem noi astăzi!

Ajunși la disperare, moldovenii au cerut în 1989 limbă de stat, crezând că au obținut-o sau mai degrabă intuind că n-au obținut-o, moldoveanul de ieri, aprins și pus pe ceartă cu cel mai odios imperiu, astăzi s-a potolit și s-a împăcat cu fostul adversar, resemnându-se cu seninătate în fața destinului. „Când îi merge bine - scrie tot acolo Cantemir - se îngâmfă, când îi merge rău se descurajează. La prima vedere nimic nu le pare greu; dacă se ivește cea mai mică greutate, se tulbură, nu știu ce să facă și, în sfârșit, dacă văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinși de căințe...”

N-am ajuns noi oare la situația când demonstrăm anume asemenea calități? Pe majoritatea astăzi nu-i mai interesează ce se întâmplă cu noi și cu limba noastră, iar dacă ne și preocupă această problemă, apoi numai într-un anumit fel: ne lamentăm, regretăm că am făcut degeaba...
Pierzând conștiința valorilor, datorită cărora am supraviețuit, astăzi ne mișcăm în sens invers față de valorile și soluțiile istorice care într-adevăr ne-ar putea salva.

Căutăm salvarea acolo unde ne așteaptă moartea. Oare proverbul „nici pe dracul să-l vezi, nici cruce să-ți faci” nu confirmă mentalitatea pe care se încearcă a zidi un nou stat românesc („nici cu românii, nici cu rușii”) prin care se crede că vom supraviețui? Această conștiință explică și atitudinea față de limbă: „nu vrem nici limbă rusească, dar nici românească – vrem limba moldovenească”. Obsesia autohtonizării ne împinge spre renunțarea la valorile autentice în favoarea unor idealuri false și avantaje pe cât de pasagere, pe atât de iluzorii. Dacă e să ne sprijinim iarăși pe Cantemir, care constata că îngâmfarea ne este mamă și trufia soră, am mai putea adăuga la explicațiile românofobiei, a idiosincrasiei față de tot ce e românesc din Basarabia și următorul moment. Fiind conștienți că vorbesc o limbă alterată, fapt asociat cu un grad precar de cultură și civilizație, ei se simt complexați în fața fraților de peste Prut, lucru suficient pentru a-i dușmăni și a se distanța de ei. Dacă mai adăugăm la aceasta și aerul de superioritate al unora dintre frații de dincolo ne putem da seama de ce moldoveanul nostru se poate face frate de cruce și cu dracul numai să iasă pe a lui.

În situația creată, atitudinea față de limba română este definitorie pentru chipul etnico-spiritual al românilor basarabeni. Am putea zice chiar - dacă această populație își va trăda până la capăt originile și valorile, pe care s-a constituit până acum - că ea nu s-a realizat istoricește în ceea ce i-a fost scris să se realizeze. Românii de peste Prut, intrați în sfera influențelor și a valorilor europene, ar putea să ne devină tot mai străini nouă, celor ce continuăm să ne menținem în zona valorilor asiatice și nu dorim să ne „croim o altă soartă”. Dacă - potrivit lui M. Vulcănescu - ispitele franceze și germane au fost atât de puternice, încât ne-au putut înstrăina, de ce să nu admitem, că ispita slavă, „ispita Rusiei lui Dostoievski”, nu ne-ar putea înstrăina cu totul de românimea de dincolo de Prut?

Rămânerea în sfera influențelor ruso-asiatice nu e un fenomen ce se produce la modul abstract. Această opțiune se concretizează în doctrine și curente politice proslave și proasiatice, și chiar dacă simplificăm lucrurile - proceseiste, locul limbii fiind aici definitoriu. Nu se poate produce o reviviscență națională românească în temeiul negării sau neacceptării valorilor naționale românești în care limba română ocupă locul central, nu se poate crea un al doilea stat românesc pe negarea și neacceptarea limbii române, fiindcă în felul acesta se va edifica nu un stat românesc, ci cu totul altceva, nu se poate „realtoi limba română pe o conștiință națională antiromânească.

Schimbarea conștiinței naționale nu se poate produce în condițiile unei politici separate, slavofile și antiromânești. În măsura în care ne menținem în sfera influențelor răsăritene, în aceeași măsură ne distanțăm de sufletul național primar, de viitorul pe care ne-a fost dat să-l avem, dar s-ar putea să nu-l mai avem.

Iată de ce problema limbii române nu este una de moment și de conjunctură, ci una de strategie națională; problema purtătorilor de limba națională este de fapt o problemă de conștiință națională. Cu alte cuvinte, „implementarea - introducerea” limbii de stat nu o poate anticipa pe cea a formării conștiinței naționale; aceste două procese pot fi sincronizate, dar nu se pot produce unul în lipsa altuia sau să fie inversate.

Fragment din cartea „Ultimul editorial”, 2017
„Materna”
septembrie 1993 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus