Timpul.md

Cultură 1 Februarie 2016 | 11:05

Oct. Goga: „Și eu am fost în Arcadia, dlor studenți”

Vă prezentăm, astăzi, ultima parte din această Conferință, prezentată, în anul 1923, primei promoții de studenți români ai Universității Cluj:”Voi, TINERII, SUNTEȚI VESTITORII INSURECȚIUNII DE MÂINE, CÂND POPORUL NOSTRU ÎNTREG, BIRUINDU-ȘI TOATE BOLILE EREDITARE, SE VA ÎNSĂNĂTOȘI PE DEPLIN!”

Un aspect nou și straniu se iveşte pe câmpul literar. Firul legăturii cu ziua de ieri s-a pierdut şi clișee de import tulbură ierarhia valorilor consacrate. E o producţie hibridă pe care o văd prin colţuri de reviste, pagini de poezie vaporoasă, o ciudată psihoză literară cu diverse etichete exotice: expresionism, dadaism, rabindranath-tagorism... Este un. fenomen curios de dezrădacinare artistică, o abatere spontană de la toate legile evoluţiei. In mijlocul acestui cor de cântareţi cu disonanţele lor, splendorile trecutului recent apar deplasate. Mă intreb, însă, care e taina acestui salt vertiginos, ruperea bruscă cu toate tradiţiile? Cinci sau zece ani, cu tot bagajul lor de transformări, contează la dezvoltarea sufletească a unui popor ca o perioadă care poate justifica o completă schimbare de mentalitate? S-a elaborat, în acest timp scurt, o nouă zestre intelectuală fără niciun punct de sprijin in frământarea de ieri? Sau, poate, avea a face cu un fenomen de mimetism literar, cu formulele instăpânite grabnic prin transmiterea unei civilizaţii cu care ne înrudim? Nu cred nici una, nici alta!. Explicaţia o văd simplistă si dureroasă. Sunt oaspeţii noştri, care, după ce au pus stăpânire pe presă, se instalează si in literatură. Sunt interpuşii dintre noi și trecut, cei mai antipatici misiţi din zilele noastre. Nu mi-a trecut niciodată prin gând să admit o imobilitate de spirit in artă, să justific scleroza literară, nici să propovăduiesc o estetică conservatoare. Dimpotrivă, imi dau seama că in republica libertăţii de gândire, revoluţiile sunt creatoare, ele purifică si fecundează. Dar să-mi fie ingăduit ca in numele credinţei pe care o am, că un patrimoniu literar si artistic este suprema avuţie a unui neam, să apăr prerogativele sângelui şi să declar inoportună orice infiitraţie străină. Dacă în viaţa politică, noi - care avem o concepţie de toleranţă civilizată - nu vom contesta niciodată drepturile asigurate prin legămintele noastre internaţionale, dacă pe seama tuturor minorităţilor etnice stăm pe baza absolutei egalităţi cetăţenesti, unitatea noastră de suflet vrem s-o menţinem ferită de promiscuităţi dizolvante…
Domnilor, v-am vorbit de valori abstracte care, după judecata mea, determină mai hotărâtor existenţa unui neam. Ar fi poate de dorit ca, in faţa dvoastră, să fiu dublat şi de un om a! raţionamentelor materiale, care, ieşind din acest domeniu al abstracţiunii, să vă dea strigătul cifrelor, să vă vorbească de penetraţia străinilor la noi, de năvala sutelor de mii care, fără nicio legătură, s-au aşezat aici ca un flagel economic, de schimbarea radicală a raporturilor de proprietate in favoarea lor, de despoierea pripită a pădurilor noastre, de farsa sinistră a asa-ziselor naţionalizări pe tărâmul industrial şi al finanţelor şi, ce e mai trist, de noul aspect demografic al ţării, care se modifică zilnic împotriva intereselor româneşti ... Atunci ați vedea că un tragic paralelism se menţine intre fenomenele de ordin moral şi material si că lâncezeala in faţa acestor manifestaţiuni, actuala inerţie echivalează cu o dureroasă criză a ideii naţionale.

În faţa acestei situaţii, numeroase intrebări ni se înfig în constiinţă si cer un răspuns. Suntem noi un popor minor, o plămădeală inferioară menită să creeze numai platforma pe seama altor seminţii de aleşi? Este statul român o capricioasă improvizaţie a istoriei universale, fără posibilitatea de-a salva interesele rasei dominante?

Tot atâtea puncte de întrebare care opresc lumea în loc, în timpul din urmă la noi, care neliniştesc sentimentul obstesc. Nu e, cum s-a zis de către pescuitorii in apă tulbure, o pornire de xenofobie a societăţii româneşti; e un gest de apărare. Dvoastră, studentii, prin instinctul suveran al tinereţii, prin impulsul de idealism al vârstei si prin acel spor de simţire care e apanajul firesc al generaţiilor viitoare aţi sesizat o primejdie și v-aţi așezat de-a curmezişul ei. Nu vă văd ca pe nişte suflete inguste, refractare la ideile de progres, ci ca pe o expresiune a unui neam întreg. Zece mii de baieţi, veniţi din mijlocul poporului, reprezentând toate clasele sociale, zbuciumându-se de-acelaşi crez in munca lor intelectuală, nu pot insemna un caz de demenţă colectivă. Că aveţi si lozinci greşite, se poate, dar inspiraţia dvoastră e din ogasa normală a trecutului nostru, sunteţi ideea naţională în marş, noul popas pentru ziua de mâine. Ca si noi, cei de odinioară, care acum douăzeci de ani într-o pivniţă de la Budapesta, prin instinct am resimţit pulsul vremii şi ne-am fanatizat de bătăile lui, tot astfel dvoastră, astăzi, aveţi intuiţia realităţii ... Desigur, potrivit împrejurărilor schimbate, nu vă comprimaţi entuziasmul si revolta într-o conspiraţie subterană ca noi, acolo, pe malul Dunării, ci ieşiţi în larg, strigându-vă credinţa, dovedind, prin acest strigăt, numai un prolog al operei constructive de mâine...

Cercetându-mi conştiinţa, trebuie să vă spun că nu sunt un răscolitor al urii, fiindcă intreg capitalul meu de ură s-a topit in flăcările pârjolului înfricoşat de ieri ... Cataclismul, cu cortegiul lui de nenorociri, mi-a dezvelit mai bine rănile omenirii şi m-a împins spre ceata tuturor care caută tămăduirea lor. Când mai anii trecuţi, la Paris, pe vremea Congresului de pace, într-o societate de literaţi si filosofi, un bătrân gânditor m-a întrebat dacă nu e sosită vremea unei înfrăţiri generale a muncitorilor intelectuali de pretutindeni pentru a combate bolşevismul moral şi a salva valorile umanităţii, mi-am permis sa-i răspund urmatoarele: " Ieri, nu eram pregătit sufleteşte pentru un asemenea efort, fiindcă de câte ori mă chemau îndemnurile largi umanitare, între umanitate şi mine, eu simţeam paravanul unui jandarm ungur care, cu atitutudinea lui, mă făcea să recad in clocotul protestării mele singulare si să rnă nămolesc în ura care aţâţă si diferențiază. Astăzi, paravanul a căzut, nu mai simt niciun obstacol, vreau să plutesc în plin umanitarism, - cu o singură condiţie: să fiu in luntrea mea şi să iau toate măsurile să nu mă înec".
Ideea naţională, domnilor, e luntrea cu care plutim noi şi din care dorim sa înregistrăm curentele mari de simţire universală. Mai mult ca oricând, românismul, dacă se sileşte să ia măsuri pentru a nu fi inghiţit de valurile dimprejur, trebuie să ințeleagă acest adevăr. Dvoastră, cum văd eu, sunteţi vestitorii resurecţiunii de mâine, când poporul nostru întreg, biruindu-şi toate bolile ereditare, se va însănătoşi pe deplin, având o viziune clară despre misiunea lui. Simţiţi ideea naţională, îndrăznesc să vă sfătuiesc, dacă vreţi sa faceţi din tinerețea voastră un titiu de mândrie pentru tâmplele cărunte care v-așteaptă
 
Ioan POPESCU, Fundația „C.Stere”, Ploiești

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus