Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1994. Actualmente activează în calitate de şef de catedră la Facultatea de Istorie Contemporană Universală şi Ştiinţe Politice la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM). Este multiplu campion al R. Moldova la box, participant la Jocurile Olimpice din Atlanta 1996 şi medaliat cu argint la Cupa Europei 1999. Autor al monografiei „Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică” (1919-1939). Octavian Ţâcu este considerat şi unul dintre cei mai buni istorici basarabeni.
– Domnule Ţâcu, cum aţi diagnostica societatea noastră care, de la o vreme, are restanţe la multe capitole, mai cu seamă în problema identitară, una departe de a fi încheiată?
– Societatea este una postsovietică şi posttotalitară, se află într-un proces infinit de tranziţie. Statul R. Moldova este un produs al ingineriilor sociale şi naţionale sovietice care, din punct de vedere istoric, nu are legitimitate. Necesitatea de legitimitate istorică a determinat mai multe încercări de construcţie naţională şi statală în R. Moldova, dintre care trei sunt cele mai importante: un proiect de românizare, ancorat în jurul Declaraţiei de Independenţă şi a politicilor de întoarcere la spaţiul cultural şi spiritual românesc; un proiect moldovenist, inspirat de argumentele istoriografice sovietice în mare parte, dar care şi-au găsit un dinamism propriu legat de necesitatea justificării statalităţii şi al treilea – un proiect de transnistrizare, aflat în desfăşurare din 1924, de la crearea RASSM, rearticulat de către Rusia în contextul postindependenţă şi care este asemănător proiectului moldovenist, fiind totodată divergent din punctul de vedere al finalităţilor sale.
– Ce zădărniceşte funcţionarea statului R. Moldova?
– Marea noastră problemă este că noi nu avem cum să facem să coabiteze aceste trei proiecte de statalitate şi identitate. Convieţuirea lor este în mare parte îngreunată şi de faptul că avem o mentalitate sovietică, ceea ce a refulat şi a obstrucţionat memoria colectivă românească. Iar politicile de după 1992 au fost făcute de foste elite nomenclaturiste. Astfel, am ajuns în situaţia în care suntem – un stat lipsit de un grup de politicieni care ar fi dat încredere în viitor. Toţi suporterii acestor proiecte nu sunt în măsură să genereze suficiente argumente politice, sociale, economice şi culturale, ceea ce zădărniceşte funcţionarea statului R. Moldova.
– Neagu Djuvara spunea că, după schimbare, prima generaţie de politicieni este reprezentată de nişte proşti. Apare la noi o a doua generaţie, avem azi politicieni autentici?
– Noi nu avem tradiţie de politicieni pentru că cei mai serioşi oameni politici pe care i-am avut au făcut unirea din 1918. Mă refer la generaţia lui Stere, Inculeţ, Halippa şi alţii. Dar, după 1940, 1944 elitele au fost în mare parte cultivate în termenii acţiunii afirmative sovietice de indigenizare. Iar noi, ca societate în contextul sovietic, nu am avut elite care ar fi reprezentat populaţia locală nici la nivelul guvernării de partid, nici la cel al guvernării economice. Mai mult: chiar şi intelectualitatea – care a reuşit, în aparenţă, să menţină caracterul românesc al limbii, în ciuda tuturor asalturilor – era divizată şi şlefuită după şabloanele sovietice. Aşa am ajuns că în 1989 eram o societate cu elite politice precare, în definire. În perioada postindependenţă, societatea era controlată de nomenclatura comunistă, reprodusă după tipare democratice. Din această cauză, apariţia unei noi elite politice a fost îngreunată de faptul că clanul nomenclaturist a reprodus în spaţiul moldovenesc mentalităţi sovietice. O reală transformare a elitelor, cred eu, s-a produs abia în primul deceniu al secolului curent. Risc să menţionez câţiva oameni politici care fac parte din această nouă pleiadă: Oleg Serebrian, Dorin Chirtoacă, Oazu Nantoi…
– Deci, până la urmă, politicul este şi un reflex al educaţiei…
– Este mai degrabă o consecinţă a schimbărilor care s-au produs în societatea noastră, a occidentalizării ei, a luptei dintre nou şi vechi, dintre Est şi Vest. Spun asta, deoarece avem o nouă generaţie care priveşte spre Occident, şcolită în România sau în altă parte, care vorbeşte câteva limbi străine. Deci asta este linia de divizare între elita nouă şi cea veche.
– Adesea eşecurile noastre sunt puse în cârca alegătorului. Într-adevăr, avem ceea ce merităm?
– Problema clasei politice este decisivă în procesele de tranziţie, deoarece ei îi aparţine monopolul deciziei, în condiţiile în care societatea civilă a fost completamente absentă. Clasa politică este o consecinţă a mediului în care trăieşte. Nu sunt de acord cu afirmaţia „noi avem clasa politică pe care o merităm”. De-ar fi aşa, generaţia care a făcut modernizarea României în secolul IX ar fi trebuit să aştepte ca ţăranul român să se ridice la nivelul ei pentru a face modernizarea.
– Deci, rămânem marcaţi de „metabolismul” sovietic…
– Contextul postindependenţă şi, în mod special, războiul din Transnistria au convins elitele noastre politice că aici problema statului este una extrem de confuză şi imposibil de realizat cu forţe proprii, din cauza presiunii Rusiei.
Noi nu am făcut decât să reacţionăm la iniţiativele propuse. Cu o mică excepţie. Asta s-a întâmplat în 2004, atunci când UE şi NATO au ajuns la frontierele noastre, cele două nu au mai putut tolera o influenţa decisivă în acest spaţiu. Politicile europene şi americane au făcut ca R. Moldova să poată realiza apropierea sa de Europa, ceea ce, în mare parte, a contrabalansat influenţa Rusiei. Asta explică şi schimbarea elitelor politice de după 2005, care au adus o nouă viziune, un nou limbaj, un nou suflu şi, în cele din urmă, o nouă dimensiune a clasei politice.
– Avem modele culturale viabile care să reziste unei eventuale integrări în UE, mai ales că suntem atât de fragili din punct de vedere identitar?
– Chestiunea cu identitatea este un rezultat al propagandei ruse. Suntem fragili deoarece nu suntem stabili ca stat, nu avem un fundament care ar da consistenţă statului, fie el de orice sorginte. M-aş referi mai mult la dimensiunea românească, pe care o văd singura valabilă pentru aderarea noastră la UE. Pentru a fi membru al UE, trebuie să avem un proces amplu de decomunizare a societăţii, o decomunizare atât istorică şi morală, cât şi juridică, după care trebuie să ne asumăm plenar valorile identităţii culturale româneşti. Fără ele, suntem „morţi” în acest spaţiu al UE. Ele ne oferă legitimate istorică şi ne dau o consistenţă lingvistică şi culturală adecvată, pentru a face parte nu numai din spaţiul european, dar şi din cel românesc. Anume în această ambianţă de unitate culturală şi spirituală vom rezista tentativelor de rusificare şi, implicit, moldovenizare. Moldovenizarea societăţii noastre este tot un proiect de inspiraţie rusească.
– Ce riscăm în cazul moldovenizării?
– Dacă nu vom reuşi impunerea modelului român de construcţie identitară a statului nostru, riscăm să fim transnistrizaţi în modul în care a fost Basarabia la 1940 sau după 1944.
– Permiteţi-mi să vă întreb şi altceva. Mai practicaţi boxul?
– Desigur. De regulă, duminica merg la sală, unde am antrenamente cu grupul meu de la clubul de box. Sunt preşedintele Ligii de box profesionist, mă ocup cu organizarea galelor de profil. Este o meserie căreia i-am dat şaptesprezece ani din viaţă şi care îmi marchează în continuare, aş spune, identitatea. Dar de când am intrat în mediul academic, iar mai recent – în cel al expertizei politice, lumea a început să uite că am fost un sportiv de performanţă, ceea ce uneori mă deranjează. Sportul este o lume aparte, opusă politicului. Cred că politicul ar avea ce învăţa din sport, nu invers.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
