Timpul.md

Chișinău 13 August 2010 | 05:12

Omul care a fost trecut prin morga din Dubăsari…

La 54 de ani de viaţă, cu trei decenii şi jumătate vechime de muncă în domeniul construcţiilor, Victor Zugravu, participant activ la mişcarea de eliberare naţională, dar şi la războiul de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992, continuă să viseze la o locuinţă sau la un lot de pământ. 

Victor Zugravu a lucrat la Uzina de beton armat din Chişinău din 1975 până în 2001, când directorul Ştefan Tulum, propus de el şi ales în mod democratic în 1989, l-a eliberat din funcţie. Aşa s-a întâmplat că, fiind muncitor simplu, în anii Mişcării de eliberare naţională, s-a încadrat activ în toate acţiunile democratice. Iar când comuniştii au revenit în scenă, directorul n-a mai acceptat „marile încurcături” în care îl atrăgea angajatul său. Altminteri, timpul nu s-a jucat cu Victor Zugravu, atrăgându-l permanent în iureşul evenimentelor. A fost, precum se spune, printre oamenii mici care au făcut lucruri mari….

Biografia lui Victor Zugravu este similară cu cea a multor muncitori din R. Moldova care au pledat pentru cauza naţională mult mai mult decât unii dintre pretinşii intelectuali. În 1988 a organizat la uzină prima grevă, la care, pe lângă revendicările de ordin social, ce ţineau de achitarea salariilor, au figurat, în mod principial, cele privind decretarea limbii române drept limbă de stat şi revenirea la grafia latină. Tot atunci, a arborat tricolorul pe toate macaralele întreprinderii. De aici încolo, se încadrează activ în Mişcarea de eliberare şi renaştere naţională, înscriindu-se în Frontul Popular din Moldova. Mai târziu, unul dintre liderii formaţiunii, care mai încearcă să fie activ şi astăzi, i-ar fi spus următoarele: „Tu trebuia să fii împuşcat, precum a fost Grigore Vârtosu, să fii legat cu sârmă ghimpată şi aruncat în apele Nistrului!”. Pe atunci, prieteni îi erau acelaşi Grigore Vârtosu, Dumitru Popa, deputatul de mai târziu din primul parlament, regretatul (azi) profesor Eugen Popuşoi, precum şi mulţi alţi compatrioţi, printre care şi ziaristul Nicolae Misail.
Vorbim, iar el îşi aminteşte momente deosebite trăite în anii de prăbuşire a imperiului sovietic. În martie 1989 se află printre participanţii activi la un mare miting în Piaţa Marii Adunări Naţionale, loc pe care atunci vroiau să-l ocupe interfrontiştii. Au avut loc mai multe altercaţii, dar, spre sfârşit, interfrontiştii au cedat, organizându-şi manifestările la Manejul din capitală. Îmi vorbeşte amănunţit despre demonstraţia din 7 noiembrie 1989, când, împreună cu alţi compatrioţi, a oprit tancurile sovietice, care vroiau să ajungă în centrul Chişinăului, unde urma să aibă loc tradiţionala paradă militară consacrată aniversării bolşevice. „În acea zi, ne-am adunat vreo 60 de tineri înarmaţi cu vergi de metal. La ora 6.00 dimineaţa, ne-am postat lângă Uzina „Topaz” din preajma Universităţii Pedagogice de Sat „Ion Creangă”. Acolo, îndată ne-a înconjurat miliţia din Brigada cu destinaţie specială. Am fost bine bătuţi, dar n-am cedat. Pe bulevardul central au apărut mai multe grupuri de protestatari să ne susţină. Tancurile, cu greu, au ajuns până la clădirea KGB, dar n-au mai putut răzbate în piaţa centrală”, îşi aminteşte Victor Zugravu. Tot atunci, regretatul Gheorghe Ghimpu avea să spună în cadrul unui miting improvizat: „Vă felicit! Am învins! Aceasta este prima noastră victorie în faţa regimului de ocupaţie sovietică!”. Peste trei zile, se află în toiul evenimentelor din faţa Ministerului de Interne. „Securiştii şi miliţienii au spart în mod special vitrinele magazinului din faţa MAI, ca să dea vina pe protestatari. Am fost bătuţi zdravăn, iar maşina miliţiei care îi adusese pe Grigore Vieru, Leonida Lari şi Nicolae Dabija ca să liniştească protestatarii, a fost incendiată. Zadarnic afirmă acum Vladimir Voronin, care era atunci ministru de Interne, că a evitat la 10 noiembrie 1989 o vărsare de sânge. Eu, unul, m-am ales atunci cu picioarele fracturate…”, spune Victor Zugravu.

În 1990 pleacă voluntar la evenimentele din sudul republicii, iar în 1991 organizează acţiuni de boicotare a referendumului pus la cale de Moscova pentru păstrarea Uniunii Sovietice. Tot în 1989 a susţinut aprig ideea de a desfăşura prima Mare Adunare Naţională în piaţa centrală din Chişinău, nu la Teatrul de Vară, unde o programau unii dintre organizatori.

„La Dubăsari, m-am trezit în morgă”

Pe 27 februarie 1992, cu doar câteva zile înainte de declanşarea masivă războiului de pe Nistru, a organizat un detaşament de voluntari şi a plecat să apere independenţa şi integritatea teritorială a R. Moldova. Războiul îl începe la Coşniţa, apoi ajunge pe poziţiile de luptă de la Cocieri, Doroţcaia şi Pohrebea. „Dormeam cu poliţiştii în căpiţe de paie. Noi, voluntarii, organizam blocarea tancurilor. La Pohrebea, într-o livadă, am fost înconjuraţi de cazaci. Împreună cu alţi combatanţi şi, în timpul luptei, am fost contuzionat. Atunci, am fost dus la morga din Dubăsari. M-am trezit pe la ora 4 dimineaţa. În jur - o sumedenie de cadavre. Pe la ora 5.00, a intrat un medic legist şi alţi câţiva lucrători medicali. Când au dat cu ochii de mine, speriaţi, şi-au făcut semnul crucii”, îşi aminteşte Victor. După ce i s-a acordat primul ajutor medical, a fost adus la Chişinău şi internat la Spitalul „Constructorul”. Aici, medicul Ana Danu, şefa Secţiei de terapie, Dumnezeu s-o ierte, i-a scos mai întâi apa din plămâni.
Timp de două săptămâni, a fost pus pe picioare şi s-a întors iarăşi pe front. Mai întâi la Varniţa şi Tighina, apoi la Cocieri. A fost pe poziţiile de luptă din stânga Nistrului până la semnarea acordului de încetare a focului la Moscova, de către Mircea Snegur şi Boris Elţin.

„Iurie Roşca nu mai avea nevoie de Ilaşcu”


În 1995, împreună cu alţi compatrioţi, organizează în Piaţa Marii Adunări Naţionale o acţiune de protest, la care se cerea eliberarea Grupului Ilaşcu. Tot atunci a mers să solicite susţinerea Partidului Popular Creştin-Democrat din care făcea parte. „Am mers la Iurie Roşca împreună cu fostul deţinut politic Petru Godiac şi Nicolae Şumleanschi. Liderul PPCD, aflând despre scopul vizitei noastre, ne-a fugărit, luându-ne la pumni. Roşca, după ce şi-a făcut imagine aici şi în România cu numele marelui martir Ilie Ilaşcu, nu mai avea nevoie de el”. În 1998, Victor Zugravu a candidat în alegerile parlamentare pe listele PFD. Şi el a propus atunci ca în fruntea listei electorale să fie plasat Ilie Ilaşcu, în speranţa că va fi eliberat din închisoare. Aceasta s-a întâmplat, dar mai târziu…
Victor Zugravu a continuat să fie activ în Mişcarea pentru eliberare şi renaştere naţională. La alegerile parlamentare din 5 aprilie şi 29 iulie 2009, l-am ştiut alergând din sat în sat, făcând agitaţie pentru unul dintre partidele actualei Alianţe pentru Integrare Europeană.

Visătorul de la Bălăureşti

De mai mulţi ani, el conduce Asociaţia obştească populară „Solidaritate”. Deoarece a rămas fără lucru, fiind constructor de profesie, în prezent îşi câştigă o bucată de pâine împreună cu alţi voluntari la diverse construcţii, creând, prin intermediul asociaţiei sale, locuri de muncă pentru cei sărmani ca el. Cu toate că a lucrat în domeniul construcţiilor, după 35 de ani de muncă el continuă să locuiască la Chişinău cu chirie. Se bucură doar de o viză de reşedinţă în căminul Uzinei de beton armat la care a lucrat. A avut şi un lot de pământ pe care îl îngrijea şi pe care ar fi vrut să-l privatizeze, dar la nenumăratele sale demersuri adresate Primăriei municipiului Chişinău, nu a primit un răspuns care să-l consoleze… Totuşi, el crede că lumea din jur, pentru care şi-a pus la bătaie cei mai frumoşi ani ai săi, nu-l va lăsa în momente de cumpănă. Mai speră şi la o reacţie pozitivă din partea Primăriei Chişinău la doleanţele sale. Or, uneori îi vine să cânte „Lume, lume, soro lume….”, ca şi regretata interpretă Maria Drăgan, consăteana sa din Bălăureştii Nisporenilor.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus