Timpul.md

Atitudini 6 Septembrie 2021 | 07:47

Omul nou

Părintele Teofil Părăianu a fost întrebat odată: „Cum ne putem mântui în ziua de azi?", iar el a răspuns: „Ca și până acum. Înaintea lui Dumnezeu nu există epoci diferite. Poruncile sunt aceleași pentru toți”.

Pe vremuri, orice om care era membru al unei comunități religioase, își declara credința, păstra obiceiurile și își îndeplinea ritualurile. Tot așa, cei care nu aveau vreo credință se declarau atei. Din păcate, au existat și perioade în care religiile s-au impus agresiv. Au făcut-o romano-catolicii, au făcut-o musulmanii, au făcut-o împărații care și-au forțat slujitorii să adopte aceeași religie cu ei. Însă a existat și persecutarea creștinilor care a făcut zeci de mii de jertfe.

Astăzi, în țările democratice, nu mai există astfel de crime, însă nici credința puternică a celor de odinioară nu mai există. Cine e acum pregătit să moară pentru credință în Iisus Hristos? Vrem să credem că am putea, însă una e să speri și alta e să poți. În vremurile noastre cei care au putut să își ducă credința până la capăt au fost martirii și sfinții din închisorile comuniste. Și dacă citim mărturiile lor, vedem cum credința creștea odată cu persecuțiile.

Traducerea din greacă a rugăciunii Tatăl nostru a înlocuit termenul peirasmon cu ispită (și nu ne duce pe noi în ispită), și cuvântul este mult mai profund, iar unul din înțelesurile sale este persecuție, astfel finalul rugăciunii domnești putea fi în română: „Și nu ne duce pe noi în persecuții şi ne izbăvește de cel rău”. Persecuția a fost și va rămâne cea mai mare încercare a credinței, de aceea părintele Nicolae Steinhardt și-a intitulat cartea despre patimile din închisoare Jurnalul fericirii. Fiindcă acolo L-a descoperit cu adevărat pe Hristos.

Asi, omul nou nu mai înseamnă omul care a primit darul înfierii prin jertfa lui Iisus și puterea Duhului Sfânt prin botez. Omul nou este omul cu toate puterile sufletești secate, omul care își caută bucuria în lumea aceasta, care e preocupat doar de bunăstarea lui. Să fii om nou astăzi presupune să nu știe nimeni ce crezi sau dacă ai vreo credință. Omul nou spune: Dumnezeu există, Iisus probabil e fiul Lui, iar apoi merge la yoga. Omul modern spune că biserica e în inima omului și disprețuiește comunitatea bisericească, tainele și slujbele bisericii.

Despre ce vorbim? Este oare reală o astfel de credință? Oare nu mândria este cea care ne îndeamnă să credem că noi suntem mai inteligenți decât generațiile care au trăit două mii de ani în biserică și că putem să ne inventăm propria religie? Sfântul Ciprian al Cartaginei a spus: „Extra ecclesia nulla salum!” (Fără biserică nu există salvare / mântuire), însă nouă ni se pare că putem birui singuri și asta numai pentru că îi disprețuim pe preoți și pe vecinii noștri cu care nu vrem să ne înghesuim în biserică. Cum va fi în cazul acesta posibilă mântuirea noastră? Cine oare în lumea asta se va mântui din dispreț? Fiindcă ce altceva poate să însemne o afirmație de acest fel: „Cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, fiindcă mi-e urât de preoți."?

Să nu ne amăgim! Nimeni nu va intra singur în Împărăția cerurilor. Pentru că esența faptelor bune e iubirea și smerenia, iar acestea două ne ajută să iubim orice ființă și să nu ne credem mai grozavi decât semenii noștri. Iar Biserica este păstrătoarea tainelor, așa cum ne învață Apostolul Pavel (I Timotei 3; 15). Biserica este divino-umană, în ea se întâlnește cerul cu pământul, e tinda Raiului și bucuria sfinților. Cum dar vom moșteni Raiul, dacă ne scârbim de Biserica lui Hristos? Cum dar ne vom bucura de Liturghia cerească și de Marele Arhiereu dacă ne plictisește Liturghia bisericii și îi disprețuim pe preoţi?

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus