Timpul.md

Economie 10 Iulie 2019 | 04:54

OPINIE / Datoria publică și iluzia keynesiană

 

Un fenomen economic, apărut în România postcomunistă, este creșterea datoriei publice. La căderea comunismului, statul român aproape că nu avea nici o datorie, însă, de atunci și până acum, așa-numita „datorie suverană” a crescut foarte mult, ajungând la sfârșitul anului 2018 la valoarea de 313,42 miliarde lei (34,96 din PIB). Conform datelor existente și previziunilor organismelor financiare internaționale, ea va continua să crească, iar consecințele sale se vor agrava.

În discursul public din România, fenomenul este prezentat adesea ca fiind unul normal, deoarece se întâlnește și alte țări – industrializate sau în curs de dezvoltare -, în comparație cu care datoria publică a statului român este încă mică. Ceea ce se încearcă în modul acesta este acreditarea ideii că politicienii care au hotărât creșterea substanțială a cheltuielilor bugetare au dus, de fapt, o politică economică normală și că aceasta are o fundamentare teoretică modernă. În realitate, creșterea constantă a datoriei publice este determinată de o politică fiscală caracterizată prin scăderea veniturilor și creșterea cheltuielilor statului, ceea ce dă naștere la numeroase riscuri și vulnerabilități.

Teoria tradițională a politicii economice se bazează pe modelul clasic/neoclasic, care conduce la concluzia că, prin flexibilitatea tuturor preţurilor (inclusiv a salariilor), forţele pieţei tind în mod spontan către realizarea echilibrului economic. De aceea, o anumită politică economică din partea statului este necesară doar în acele situaţii în care echilibrul nu se realizează în mod automat. Persistenţa dezechilibrelor, care se repercutează de la o piaţă la alta, este atribuită, în acest caz, imperfecţiunilor concurenţei, manifestate îndeosebi prin anumite rigidităţi nominale (ale preţurilor şi salariilor), care blochează mecanismul de coordonare a actelor de cerere şi de ofertă ale agenţilor economici. În consecinţă, aceste situaţii se caracterizează prin schimburi de mărfuri efectuate la „preţuri denaturate”, care sunt în mod necesar asociate cu rigiditatea cererii sau a ofertei.(1) În aceste condiții, politica monetară trebuie să mențină inflația cât mai aproape de obiectivul privind inflația al băncii centrale, iar politica bugetară trebuie să contribuie la menținerea ocupării depline a mâinii de lucru, fără să afecteze solvabilitatea bugetară a statului. Totuși, dacă inflația este mai mare decât ținta de inflație sau dacă restricția solvabilității limitează deficitul bugetar, asigurarea ocupării depline este adesea imposibilă.(2)

Această analiză tradițională este contrazisă în prezent de o nouă abordare, cunoscută sub denumirea de „teoria monetară modernă” (Modern Monetary Theory, MMT), obiect al unor intense dezbateri mai ales în SUA. Ea este susținută, de exemplu, de S. Kelton(3), fost consilier economic al lui B. Sanders (candidat democrat la alegerile prezidențiale americane din 2020) și de O. Blanchard(4), fost economist șef al FMI.

Conform acestei abordări, deficitul bugetar trebuie menținut la un nivel care asigură ocuparea deplină a mâinii de lucru, iar acest deficit trebuie finanțat prin crearea de monedă, ceea ce este de natură să evite creșterea dobânzilor cauzată de deficitul public („efectul de evicțiune”, crowding out effect). Această concepție este susținută de numeroși economiști de stânga (M. Hudson, W. Black, B. Mitchell, R. Werne etc.), care afirmă că cererea solvabilă trebuie sporită în permanență prin deficit bugetar, finananțat prin crearea de monedă și/sau contractarea de împrumuturi publice – interne și externe.

„Teoria monetară modernă” este puternic criticată de unii economiști prestigioși, cum ar fi, de exemplu, P. Krugman(5) și L. Summers(6), care arată că deficitul bugetar, finanțat prin crearea nelimitată de monedă, duce la hiperinflație și, în consecință, la deprecierea monedei și la inflație importată.

Optimismul reprezentanților „teoriei monetare moderne” nu este temperat de exemplul Greciei sau de dificultățile Italiei, deoarece, după părerea lor, euro nu este moneda națională a acestor țări și, deci, nu conferă țărilor respective avantaje similare cu cele pe care dolarul le aduce SUA. Moneda unică europeană este handicapată de criteriile de convergență și de pactul de stabilitate – deficit bugetar mai mic de 3% din PIB și datorie publică mai mică de 60% din PIB –, ceea ce face că ea să fie principalul factor care împiedică popoarele europene să cunoască o prosperitate economică eternă. Un refren cunoscut antieuropenilor din țările foste comuniste, inclusiv România, care nu ține însă seama de rezultatele analizei comparative a economiilor contemporane.

Este suficientă, de altfel, o succintă examinare a măsurilor și sloganurilor electorale ale guvernelor române din perioada postcomunistă, mai ales a celui actual, pentru a înțelege că suveranitatea monetară și fiscală este un vag alibiu ideologic, folosit pentru a justifica creșterea cheltuielilor bugetare menite să aducă susținători și voturi. Iar faptul că unii teoreticieni fac ocazional trimiteri la teoria keynesiană și la variantele moderne ale acesteia (New Keynesian Economics, Wage-led Growt Theory, Modern Monetary Theory etc.), respectiv la „statul social” (Social State) sau ,,statul providenţă’’ (Welfare State), nu constituie decât o simplă tehnică de persuasiune.

Adevărul este că tot ceea ce recomandă aceste teorii (deficit bugetar, datorie publică, inflație etc.) și tot ceea ce adepții „statului social” includ în sfera acestui concept – dreptul la muncă, la un salariu „just”, la o pensie decentă, la educație și îngrijire medicală gratuite etc., – se regăsește în legislația actuală din România și în politicile economice duse de guvernele postcomuniste.(7) Pe aceiași linie se înscriu măsurile luate de guvernul actual pentru creșterea salariului minim, a salariilor funcționarilor publici, a salariilor medicilor, pensiilor, alocațiilor pentru copii etc. O rețetă foarte „venezueleană”, la urma urmelor!

Unii susținători mai sofisticați ai acestor măsuri folosesc termenul de „investiții”, nu de „cheltuieli”, pentru a sugera că este vorba despre investiții punctuale, de mari proiecte de lucrări publice realizate de stat, care crează locuri de muncă și genererează creștere economică. Or, nu este deloc așa, ci în primul rând de cheltuieli cu salariile demnitarilor și ale funcționarilor publici, pensii, ajutoare sociale etc. După cum se știe, statul român nu a făcut în ultimii ani aproape nici un fel de investiții, nici măcar din fonduri europene – gratuite și nerambursabile.

În definitiv, singurul „avantaj” al acestui sistem rezidă în faptul că puterea și câmpul de acțiune al statului se mențin la cote înalte, iar statul poate aloca resursele societății în funcție de propriile sale „obiective sociale”.

Având în vedere că unii distinși teoreticieni afirmă că deficitul bugetar și datoria publică sunt sinonime cu șomajul redus și cu creșterea economică, iar politicienii „pragmatici” din România și de aiurea sunt gata să aplice această teorie, pare cel puțin stranie respingerea acestei minunate rezolvări a tuturor problemelor lumii contemporane. În realitate, există motive serioase pentru care, cel puțin în cazul României, o asemenea politică trebuie să înceteze și încă foarte repede.

Astfel, România este singura țară candiată la UEM în care deficitul bugetar și datoria publică au crescut în ultimul timp.(8) Cu un deficit bugetar preconizat de guvern pentru 2019 de 2,8% din PIB și cu o datorie publică programată să ajungă în acest an la 40% din PIB, România continuă să înregistreze o abatere semnificativă de la obiectivul bugetar pe termen mediu (Medium Term Objective – MTO) de 1% din PIB prevăzut de „Pactul de stabilitate” al UE. Ca urmare, Consiliul UE recomandă autorităților române să ia măsurile necesare pentru a se asigura că rata de creștere a cheltuielilor publice primare nete nu va depăși 3,3% în 2018 și 5,1% (revizuit 4,5%) în 2019, însă constată cu îngrijoare că ele nu ia măsurile eficace necesare pentru a da curs acestor recomandări. De aceea, Comisia UE a adresat autorităților române un „avertisment” prin care le atrage serios atenția asupra riscurilor și vulnerabilităților suplimentare la care expun țara, cum ar fi creșterea la nivele nesustenabile a sarcinii datoriei publice (rate scadente + dobânzi) în următorii ani, evident, cu efecte negative previzibile asupra nivelului de trai. După cum se arată într-un document recent al Comisiei:

La planificarea bugetului său, România nu ține seama în mod constant de prevederile înscrise în cadrul său fiscal-bugetar. Regula privind deficitul structural la nivel național impune respectarea obiectivului bugetar pe termen mediu sau convergența către acest obiectiv, și anume un deficit structural care să nu depășească 1% din PIB. În 2016, România s-a abătut de la obiectivul bugetar pe termen mediu și se află, de atunci, pe o traiectorie divergentă, nerespectând regula privind deficitul național. Cele două rectificări ale bugetului pentru 2018 adoptate în toamna anului 2018 s-au abătut din nou de la mai multe reguli auxiliare care interzic creșterea plafoanelor de deficit și de cheltuieli în timpul unui exercițiu bugetar aflat în curs. Bugetul pentru 2019, adoptat de Guvern în februarie 2019 și aprobat de Parlament în martie, s-a abătut din nou de la mai multe reguli fiscal-bugetare, inclusiv de la regula privind deficitul structural. În plus, la fel ca în anii precedenți, autoritățile nu au trimis Parlamentului, până la termenul prevăzut de lege, și anume luna august, o actualizare a strategiei fiscal-bugetare pe termen mediu, subminând astfel rolul de orientare al acestuia. De asemenea, tot ca în anii anteriori, autoritățile nu și-au respectat obligația de a semna o declarație în care să se angajeze că bugetul pentru 2019 și strategia fiscal-bugetară respectă regulile fiscal-bugetare și principiile responsabilității fiscal-bugetare.(9)

Îngrijorările forurilor europene sunt întâmpinate cu zâmbete disprețuitoare și ironii ieftine de oficialii români și susținătorii lor din presă, care spun adesea că acestea nu cunosc realitățile românești, sunt dezinformate de adversarii politici autohtoni, tratează România ca o colonie ș.a.m.d. După părerea lor, ca urmare a creșterii economice viitoare, de care ei înșiși sunt foarte siguri, România va suporta fără mari probleme dezechilibrele semnalate de experții europeni, iar nivelul de trai al populației nu va fi afectat. De aici, ideea că răspunderea pentru problemele României revine nu autorităților române, ci birocrației europene „închistate” și „retrograde”, care se opune soluțiilor „novatoare” ale autorităților române și ale strategilor lor economici. Cheltuielile curente sporite, pe de o parte, și cheltuieli de investiții reduse, pe de altă parte – iată aplicarea à la roumaine a teoriei keynesiane!

Se vădește astfel incredibila amnezie a politicienilor români, care au uitat că inflaţia galopantă din anii ’90 a provocat haos în economie, distribuirea ascunsă a veniturilor şi averilor şi creşterea sărăciei grupurilor socio-profesionale pe care autorităţile au declarat că urmăresc să le protejeze prin cheltuielile bugetare sporite pe care le fac.(10)

Este binevenită, de aceea, evocarea spuselor economistului francez J. Rueff despre teoria lui Keynes, pe care l-a numit „magicianul” de la Cambridge:

Dând impresia guvernelor că, prin investiții, pot să obțină creșterea economică dorită și să elimine șomajul nepopular, doctrina ocupării depline (a lui Keynes) a deschis larg porțile inflației și ale șomajului. Ea este pe cale să distrugă sub ochii noștri ceea ce a mai rămas din civilizația occidentală.(11)

Prima problemă este, deci, cea a falimentului probabil al statului român. La aceasta se adaugă imediat și în mod necesar a doua problemă, și anume cea a menținerii la cote înalte a puterii și câmpului de intervenție ale statului, așa cum am menționat anterior. După cum a scris J. Rueff încă în 1934:

Adevărul este că toate regimurile de economie dirijată implică existența unui organism susceptibil să ia decizii arbitrare, altfel spus dictatoriale. Dictatura este astfel o condiție și o consecință a economiei planificate.(12)

Or, o economie în care statul pretinde că este reprezentantul întregului popor şi că el poate decide în locul fiecărui individ modul de alocare a resurselor este o economie dirijată, care are o serie de trăsături remanente ale economiei planificate.

Politicienii români din majoritatea guvernamentală se declară „de stânga”, iar economiștii care îi susțin se consideră neo-keynesiani. Ideile lor nu sunt, deci, nici surprinzătoare și nici complet „noi”. În schimb, confuzia pe care o crează este cât se poate de periculoasă. Și mai grav, guvernul actual pare convins de caracterul științific al acestor idei și hotărât să nu renunțe la politica sa nesăbuită de cheltuire a banului public. Odată în plus, dacă mai era nevoie, iluzia se dovedește mai plăcută decât realitatea.

Evoluția datoriei publice a României în perioada 1990-2018



http://www.contributors.ro/ 
AUTOR: Silviu Cerna

Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus