Politică

OPINIE: Viszegrad după Viszegrad

De aceea evenimentul respectiv trebuie analizat cu toată atenția.
În aceeași perioadă, un ochi suficient de perspicace și un analist cu suficientă capacitate de anticipare, ar fi putut sesiza, mai ales după reunificarea germană, o mișcare a principalelor puteri continentale vest-europene vizând ieșirea de sub tutela americană. Mai pe șleau spus, se dorea expulzarea SUA din Europa. Ceea ce, potrivit teoriei echilibrului de putere, atât de dragă europenilor, făcea obligatorie apropierea de Rusia.

Numai așa se putea instaura o ordine postbipolară în care vechiul bipolarism ideologic al Războiului Rece era substituit printr-un bipolarism nou, geostrategic. Lupta și unitatea dintre „stat” (comunist) și „piață” (capitalistă) urmau a fi înlocuite prin echilibrul contradictoriu dintre „uscat” (germano-rus) și „mare” (anglo-americană).

Americanii vizau, așadar, să își impună unipolarismul în succesiunea bipolarismului defunct. Europenii urmăreau construcția unui bipolarism după bipolarism. Pentru ambele proiecte Grupul de la Viszegrad era distribuit într-un rol pasiv. El trebuia să fie obiect iar nu subiect al geopoliticii de după Războiul Rece.

Abandonându-și coloniile (sub Mihail Gorbaciov) și imperiul (sub Boris Elțin), Rusia, epuizată de tensiunile și costurile ordinii bipolare, urmărea transformarea bipolarismului în tripolarism. O reîncarnare a echilibrului strategic, de astă dată cu trei poli: America, Europa, Rusia. Moscova acceptase dezintegrarea URSS cu speranța integrării ei într-o nouă ordine euroatlantică extinsă la est de Urali până la Pacific. La începutul anilor 2000, Vladimir Putin încă mai spera la succesul unui asemenea proiect. (Aceasta este concluzia la care am ajuns din conversațiile cu cei trei lideri ruși și consilierii lor.)

Obișnuită (din cel de al Doilea Război Mondial și din Războiul Rece) să discute chestiunile legate de echilibrul strategic global cu SUA și nedorind, desigur, nici să negocieze cu americanii prin intermediul Germaniei sau Franței, Rusia postsovietică, așa cum făcuse cu Napoleon, a refuzat o alianță continentală. În locul creării unui bloc continental paneuropean a preferat un aranjament americano-rus, în condițiile în care avansul american limitat la Grupul de la Viszegrad îi părea rezonabil și gerabil. Un asemenea aranjament se potrivea mai bine cu ideea unei ordini trilaterale, Germania (sau Europa occidentală) urmând să rezolve singură problema scoaterii Americii din Europa (de Vest). Probabil că aceasta a fost eroarea de calcul a Moscovei.

Opțiunea pentru o ordine mondială tripolară bazată pe o înțelegere între SUA și Rusia – respectiv opțiunea pentru transformarea bipolarismului în tripolarism prin includerea în joc a Comunității europene, eventual extinsă cu Grupul de la Viszegrad, consecutiv „eliberării” Europei de Est și „emancipării” celei de Vest – a rămas singura valabilă la Moscova, atât timp cât Washingtonul nu a dus prea departe, îmbătat de tentația unipolarismului, marșul său prin Balcani spre Marea Neagră, Caucazul de Sud și Marea Caspică (sub administrația Clinton) și prin Bulgaria și România, spre Ucraina și statele baltice (sub administrația Bush Jr.). Când SUA s-au apropiat prea tare de frontiera rusă, trecând „linia roșie” reprezentată de frontiera fostei URSS, Rusia a trecut la formula unui nou bipolarism, de astă dată fundamentat pe un nou Pact Ribbentrop-Molotov.

În acest nou context, rolul pasiv al Grupului de la Viszegrad nu a mai corespuns nevoilor geopolitice ale Americii. Evitarea formării unui bloc european ruso-german are nevoie de o Europă centrală puternică și activă, formată din state suverane funcționale.
Paradoxul este că, în concret, „renaționalizarea” și „reactivarea” statelor Grupului de la Viszegrad nu servește nici Germaniei și nici SUA, ci numai Rusiei.

Pentru proiectul unei „Europe germane” ca parte a unui bloc continental germano-rus de la Atlantic la Pacific, este necesară o Europă centrală și orientală adinamică și „internaționalistă”, lipsită de identitate, agendă și ambiții naționale. Aceasta nu contravine intereselor ruse.
Pentru SUA, în schimb, crearea unei zone care să nu se lase strivită de cleștele ruso-german presupune popularea Europei centrale și orientale cu state capabile de rezistență în apărarea unei ordini mondiale (americane). Este vorba despre acea ordine care exclude apariția amintitului bloc continental și împingerea Americii în ocean. Dacă suveranitățile renăscute sunt, însă, rusofile emergența respectivului bloc este facilitată în loc să fie împiedicată.

Or, tocmai asta se întâmplă în prezent. Ungaria, Cehia și Slovacia își văd satisfacerea intereselor naționale alături de Rusia mai degrabă decât alături de America. Numai că asta aduce Rusia la granița cu Germania ceea ce creează îngrijorări și la Berlin, balanța puterii în cadrul Marii Europe euro-asiatice ajungând să încline prea mult în favoarea Moscovei.

Singurul stat membru al Grupului de la Viszegrad fundamental rusofob (și totodată germano-sceptic) este Polonia. Ea este însă, pe de o parte, prea vulnerabilă în strânsoarea îmbrățișării ruso-germane, iar pe de altă parte, mai înclinată să implice America în aventuri geopolitice locale antiruse decât să se insereze util în strategia regională americană. Or, America dorește să integreze Rusia într-o ordine globală aptă a-i asigura liniștea în Europa și a-i acoperi spatele în „campania” sa din Pacific, iar nu să pornească un război cu Rusia. Din acest punct de vedere, Polonia este un aliat prea izolat geostrategic și prea năbădăios psihopolitic. În plus ea este izolată și de România prin „pana” ucraineană.

Astfel ne-am întors oarecum la anul 1939. Germania și Rusia sunt într-o relație dulce-amară în încercarea de a crea un bloc continental care să se opună puterilor maritime și să le deschidă oceanele. Puterile maritime, de astă dată conduse de SUA, fac tot ce pot pentru a zădărnici formarea acestui bloc, având dificultăți tot mai mari în menținerea încrederii și entuziasmului atlanticist al statelor central și est europene. Întrebarea este cum să sărim peste anul 1940?

Iată motivele pentru care atât Germania, cât și SUA au nevoie să inventeze un alt Viszegrad după Viszegrad; unul care nu poate fi situat decât la est de vechiul Viszegrad, acolo unde se află România. Ambele au tot interesul să controleze România. Ceea ce nu poate fi pe placul Rusiei, ținând seama de poziția geostrategică a României care îi taie drumul către Balcani și Mediterană, deținând, totodată, și gurile Dunării.
Pe de altă parte, mai depărtate geografic, SUA au interesul să asigure României mai multă putere pentru a-i conferi suficientă libertate de acțiune astfel încât ea să își poată asuma acțiuni pe cont propriu în apărarea echilibrului geostrategic consacrat de arhitectura de securitate convenită (în primul rând cu Rusia) în Europa de Est. Washingtonul ar evita astfel disconfortul intervențiilor permanente pentru a stinge crize locale cărora România nu le poate face față singură în apărarea status quo-ului.

Cu toate, Rusia, SUA și Germania, dacă nu pot avea România ar trebui să prefere ca ea să nu fie a nimănui altcuiva decât a … românilor. În acest scop România ar trebui ajutată să acumuleze destulă putere și să fie iarăși suverană. Suveranitatea eficientă și funcțională a României poate servi tuturor în contextul unui „Plan B”. Suveranitatea statelor vechiului Viszegrad servește, în cel mai bun caz, doar unora; în fapt, aproape nimănui (cu excepția lor înșiși). Este aici o șansă pe care istoria o oferă iarăși României.

Aceste evoluții sugerează alte trei modificări geopolitice. Le voi enunța pe scurt.
În primul rând, un nou Viszegrad nu poate fi viabil fără rezolvarea crizei ucrainene și a celei moldo-transnistrene; ceea ce ar trebui să permită și refacerea trilateralei România-Ucraina-Polonia, scoțând atât Polonia cât și România din încercuirea reală în care se găsesc la ora actuală. Din această perspectivă o „mărire” a Europei Centrale (și a României) ar putea coincide cu o micșorare, cel puțin de facto, a Ucrainei. Asta nu înseamnă însă că Ucraina nu ar avea mari beneficii strategice de pe urma acestui proces. De dorit ar fi să aibă și înțelepciunea de a le accepta.

În al doilea rând, o atare mișcare către consacrarea unui sistem trilateral de putere în emisfera nordică ar impune ajustarea geometriei UE. Aceasta ar consta în abandonarea de către Marea Britanie a statutului de membru al UE (Brexitul) în schimbul unui statut de membru asociat. Eliberată de obligațiile sale europene, Londra ar putea să se concentreze spre consolidarea integrării în Commonwealth, fiind piesa care îl articulează pe acesta atât cu UE, cât și cu SUA.

În fine, în al treilea rând, creșterea rolului Europei Centrale în cadrul UE (inclusiv ca urmare a Brexitului) va încuraja Germania (eventual în coordonare cu Rusia) spre o înțelegere cu Turcia, materializată printr-un statut de membru asociat acordat acesteia, similar cu cel al Marii Britanii. Acest mare aranjament strategic i-ar putea procura Turciei oxigenul necesar pentru a stabiliza lumea arabo-musulmană și astfel a pune bazele unui „acord global de neproliferare a armei demo-culturale de distrugere în masă” reprezentată azi de invazia imigranților musulmani în Europa.

Omenirea caută drumul către o nouă ordine. Cu alte cuvinte ea caută un nou drum către pace. Cu puțină imaginație, puțină îndrăzneală și ceva mai multă înțelepciune acest drum ar putea avea un punct de pornire chiar din spațiul carpato-danubian. O nouă oră astrală ar putea suna pentru România. Să sperăm că românii nu vor dormi atunci când ceasul istoriei va bate această oră.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *