– Oxana, ce înseamnă, astăzi şi aici, în Moldova, să creezi şi să coşi haine?
– Înseamnă să ai idei şi să munceşti. Acum nouă ani, proaspăt revenită de la Bucureşti şi fiind însărcinată cu al doilea copil, am constatat că la Chişinău nu exista nimic pentru femeile gravide – cu excepţia, poate, a unor buticuri cu marfă turcească -, viitoarele mame fiind nevoite să pună ce o fi pe ele. Atunci mi-am zis că vreau să cos pentru gravide – m-am gândit la ele pentru că făceam parte şi eu din această categorie. Şi, chiar dacă sarcina nu este o perioadă extrem de lungă, merităm să fim frumoase şi să ne simţim comod şi pe durata celor nouă luni. Apoi s-a produs explozia! Peste doi ani aveam deja şase buticuri. Veneau comenzi de la Ungheni, Bălţi, Vulcăneşti. Pentru stofe mergeam în Dubai, pentru modele – la Istanbul. Am început să desenez, fetele transpuneau totul pe stofă şi eu simţeam cum ideea mea prinde contur.
– Şi mie ar putea, la un moment dat, să-mi vină ideea de a coase. Dar, dacă sunt totalmente incapabilă pentru aşa ceva, cu ideea rămân…
– Dacă îţi este interesant un lucru, începi să studiezi şi să înveţi. Eu am pornit de la doi-trei metri de stofă şi o meşteriţă care cosea acasă. Apoi au devenit mai multe şi stofele, şi modelele, şi angajatele. Acum am o minifabrică, la care muncesc femei foarte organizate şi profesioniste şi al cărei profil de bază sunt hainele pentru gravide. Dar am făcut şi o linie nouă: cămăşi pentru oficii, care sunt comandate de angajatele din diverse instituţii, şi uniforme pentru picii care merg în clasa I. Cred că producţia noastră e căutată pentru că este şi calitativă, şi accesibilă ca preţ. Nu toţi pot zbura la Paris şi Milano pentru shopping, dar nu trebuie nici să ne limităm doar la Odesa şi Istanbul.
– S-au înmulţit femeile gravide?
– A fost o perioadă, acum doi-trei ani, când erau foarte multe. Efectiv nu reuşeam să cos şi-mi mai amintesc cum i-am dus unei cliente costumul cald încă de la fierul de călcat. Îmi părea că toată lumea face copii… Astăzi, parcă s-au mai domolit, dar poate că noi ne-am obişnuit cu ritmul … Oricum, cererea există, de aceea, am de gând să deschid câteva buticuri şi prin centrele raionale – ca să fie mai simplu şi mai aproape de femeile de la ţară.
– Cum e să faci business în Moldova?
– Nu e atât de greu, dacă reuşeşti să-ţi găseşti nişa. Bineînţeles că este foarte important să vii cu ceva original sau, cel puţin, care încă nu există pe piaţă.
– Apropo de originalitate. S-a schimbat, în aceşti nouă ani de când eşti în domeniu, felul de a se îmbrăca al moldovencelor? În ce direcţie se merge?
– Există schimbări şi asta bucură. Dacă înainte se cereau haine cu cât mai multe zorzoane, acum se afirmă stilul mai occidental. Totuşi, pentru tineret, cel mai în vogă rămân blugii. Şi tot la tineri cel mai mult se văd extremele – se îmbracă ori extravagant, ori palid de tot. Problema este a consumatorilor – majoritatea nu acceptă niciun fel de sfaturi, au o idee fixă şi vor să şi-o realizeze -, dar şi a importatorilor. Nu voi da nume de branduri aici, credeţi-mă însă că la noi, în foarte multe cazuri, se vând ca şi nouă colecţii care în afară există de cel puţin un an şi care acolo costă de două-trei ori mai ieftin…
– Şi ce să facem, dacă aşa sunt oamenii şi aşa e piaţa?
– Dacă statul ar susţine producătorul autohton, nu s-ar mai aduce atâtea terfe din afară. S-ar coase conform necesităţilor, pentru felul nostru de femei şi bărbaţi. La noi, doar vreo 20 la sută intră în standardele din magazine – unde totul e făcut parcă pentru schelete -, ceilalţi trebuie să se adapteze. M-am şi gândit la o colecţie pentru femei de standarde medii, cum sunt majoritatea dintre noi… Şi cu specialiştii e o problemă. Uneori ai impresia că absolvenţii Academiei de Arte sunt atât de orbiţi de podiumuri, încât nu văd viaţa din jur. Astfel, nici mari designeri nu devin, dar nici activităţi concrete nu au. Se tem să încerce, probabil. Dar, dacă te temi, n-ai sorţi de izbândă. Eu, la un moment dat, deschisesem o plăcintărie chiar. Când am văzut că mă rup între făină şi nasturi, mi-am zis totuşi că, dacă vrei să faci ceva bine, trebuie să mergi pe o singură cale. Nici în străinătate, unde am fost chemată de mai multe ori, nu vreau să mă duc – vreau să rămân acasă. Aici e familia mea şi copiii mei.
– Care cresc şi în curând vor uita de mama…
– O să vă spun o poveste. Pe mine mama m-a născut la 16 ani, era studentă. Căsătoria părinţilor mei a durat… până m-am născut eu. M-au lăsat la bunica, pe care eu toată viaţa am numit-o „mama”, care mai avea trei copii şi care a mai născut unul după mine. Am fost o elevă sârguincioasă, scriam poezii, eram gimnastă. Când am absolvit nouă clase, bunica m-a trimis la tata la Chişinău. Am învăţat la Liceul „Vasile Alecsandri”, am stat la cămin, iar, când am absolvit, bunica s-a gândit să mă mărite. M-a chemat acasă joi, iar sâmbătă am jucat nunta. Şi rochia era pregătită deja… Dar n-a fost să meargă căsnicia noastră şi, la 18 ani, m-am pomenit divorţată, cu un copil în braţe şi imposibil, inimaginabil de săracă. Dar sărăcia nu este un viciu, iar uneori chiar te ajută să izbândeşti. Eram singură, dar aveam copilul şi asta m-a ajutat să rezist. Nici pentru o clipă nu m-am gândit să renunţ la el… Cu câţiva bănuţi în buzunar, am ajuns la Bucureşti, la o rudă foarte depărtată. Şi asta a fost cotitura ce mi-a schimbat viaţa. Dumnezeu a avut grijă de mine.
– În ce mod?
– Am început să lucrez. Ştiam să dactilografiez, apoi am trecut la calculator. Am făcut studii. Am ajuns director comercial la o firmă. Dacă, atunci, mi-ar fi zis cineva că peste câţiva ani voi fi la volanul unui „Mercedes” şi voi locui într-un apartament din centrul Bucureştiului, i-aş fi spus că e nebun…
– De ce n-ai rămas la Bucureşti, când toată lumea dorea să fugă din Moldova?
– Pentru că… mi s-a stricat ceva la maşină. Am lăsat-o la service şi m-am pornit cu trenul acasă. Iar în tren l-am întâlnit pe actualul meu soţ. Era însoţitor de tren. Ne-am îndrăgostit şi… n-a mai contat nimic. Am simţit că este un om care-mi poate oferi sprijinul şi ceea ce, de fapt, eu n-am avut pe deplin niciodată – o familie. Peste un an de la acea întâlnire în tren, am venit la Chişinău, peste încă un an a apărut cel de-al doilea fecior. Astăzi soţul îmi este partener şi ajutor la întreprindere. Experienţa din acei ani, chiar dacă astăzi pare ca o poveste, m-a convins o dată în plus că viaţa e o mare luptă. Dar şi că fericirea este posibilă. Contează să vrei şi să munceşti pentru asta.
– Cum te descurci cu trei bărbaţi în casă?
– Uneori, mă uit la feciorii mei şi nu îmi dau seama când au crescut. Cel mai mare are 18 ani, e student la Colegiul Politehnic şi deja are probleme cu fetele, care sunt geloase când îl văd împreună cu mine – pentru că nu-l cred că sunt mama lui!.. Al doilea merge la şcoală, la „Pas cu Pas”. Nu sunt alintaţi – chiar îşi gătesc singuri, dacă e nevoie. Niciodată, nimeni dintre ai casei nu m-a ridicat din pat ori de la televizor cerându-mi să le pun pe masă.
– Cum rezişti tentaţiei inevitabile de a fi şefă şi acasă?
– Dar nu prea rezist, sunt şi gata! Trebuie să mă gândesc şi la casă, şi la maşini, şi la stofă, şi la modele, şi la angajate. Dar asta am ales să fac şi nu regret. Pentru că ştiu: mă descurc în orice situaţie. Spre deosebire de femeile care, fiind corcolite toată viaţa, în caz de ceva, Doamne fereşte, se pierd!
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
