Timpul.md

Actualitate 2 Noiembrie 2018 | 11:14

Patru ani fără Constantin Tănase: „E mare tăcere în țara asta, de parcă toți au murit împreună cu el”

În această săptămână, s-au împlinit patru ani de când redacția TIMPUL este mai săracă și mai tristă. La 30 octombrie 2014, Constantin Tănase, fondatorul primului cotidian independent din R. Moldova, a plecat la îngeri, lăsându-ne drept moștenire cuvântul, libertatea de exprimare, spiritul național și opera sa.

 „M-am născut în LIMBA ROMÂNĂ și voi muri în LIMBA ROMÂNĂ, vinovat că nu am pătruns-o până la capăt și, poate, de multe ori, i-am rănit frumusețile. Voi muri trist pentru că, și azi, această pasăre rănită este alungată din cuibul său”, spunea Constantin Tănase. Maestrul a educat câteva generații de intelectuali, fiind citit și apreciat atât în R. Moldova, cât și peste hotare. Alături de personalități marcante și membri ai familiei, TIMPUL a depănat amintiri valoroase despre cel care a fost jurnalistul, editorialistul, lingvistul și omul Constantin Tănase.

Sandu Grecu, regizor, director al Teatrului „Satiricus I. L. Caragiale”:



„Lipsa intelectualilor de calibrul lui Tănase a adus la dezastrul în care se află R. Moldova”

Pentru mine, opera politică a lui Constantin Tănase este echivalentă, fără să exagerez, cu opera politică a lui Eminescu. Fiindcă Eminescu s-a exprimat pentru a produce schimbarea în România vremurilor sale, iar Constantin Tănase a făcut același lucru în R. Moldova, cu ziarul TIMPUL. Îmi amintesc că atunci când Teatrul „Satiricus” monta spectacole antisistem în perioada lui Voronin, din cauza cărora aveam controale de la SIS și audieri, Constantin Tănase a venit și ne-a încurajat, spunându-ne că ne facem treaba bine. De asemenea, ori de câte ori trebuia să luăm atitudine față de abuzurile comuniștilor, Tănase era cel care ne mobiliza și ieșea cu noi la mitinguri pentru a face opoziție și pentru a demonstra puterii că nu ne temem. Astăzi, în R. Moldova, mișcarea politică a intelectualilor este atât de fragilă din cauza lipsei pilonilor: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Constantin Tănase și Nicolae Sulac, pe care se ținea aceasta. Acum am rămas foarte săraci, nu mai avem practic intelectuali curajoși, de aceea actuala putere, dar și cei care vor veni după ea, își vor șterge, în continuare, picioarele de noi. Fiindcă un stat este puternic atunci când are intelectuali verticali și curajoși, care stau permanent cu ochii pe putere. Atunci această gășculiță de politicieni nu îndrăznesc să-și șteargă picioarele de ei. La momentul dat, lipsa intelectualilor de calibrul lui Constantin Tănase a adus la dezastrul în care se află R. Moldova. Din această cauză, avem partide politice aproape moarte, se distruge totul din fașă şi aproape nu mai avem personalități. Într-adevăr avem tineri foarte culți, dar ei au nevoie de un Tănase sau de un Vieru care să-i sprijine la început de cale. Altfel, putem avea zeci de partide, iar instituțiile europene pot investi aici milioane, că nu ne vor ajuta la nimic.

Vlad Pohilă, scriitor, publicist și lingvist:

„Atașamentul său pentru românism era admirabil”

 Am cea mai bună părere despre publicistica lui Constantin Tănase și am exprimat-o în câteva eseuri scrise despre el, inclusiv unul intitulat „Legenda Constantin Tănase”. Însă cunosc și opera sa lingvistică, unde n-a fost mai prejos. Constantin Tănase s-a ridicat printre primii în apărarea limbii și a alfabetului latin în 1988-1989. Am fost coleg cu el la Academie, dar cel mai mult ne-am apropiat în perioada 1988-1989, când era important să-și spună cuvântul și ziariștii, și lingviștii, în problemele atât de stringente, cum ar fi limba oficială, revenirea la grafie latină. Apoi am colaborat la ziarele pe care le-a redactat: inițial la „Flux”, iar mai apoi la TIMPUL. Constantin Tănase era omul care știa să se bucure de un succes, dar se întrista și era poate mai greu în comunicare atunci când aveam eșecuri ca națiune. Îmi era drag pentru că era un om jovial, cu simțul umorului, cu o cultură lingvistică impresionantă, iar atașamentul său pentru românism era admirabil.

Mihail Munteanu, cântăreț de operă:


„E mare tăcere în țara asta, de parcă toți au murit împreună cu Tănase”

Mi-e dor de Constantin Tănase, iar acum avem mare nevoie de el, fiindcă noi am rămas fără dinți, suntem știrbiți. E mare tăcere în țara asta, de parcă toți au murit împreună cu Tănase. Apreciez mult publicistica lui și mă bucur că-i publicați în continuare articolele. În editorialele sale, Constantin Tănase a prevăzut foarte multe lucruri, astfel încât uneori ai impresia că le-a scris chiar astăzi. De unde putem concluziona că în țara asta nu se întâmplă nimic. Îl cunoșteam pe Tănase încă de pe vremea când era redactor-șef al ziarului „Flux”. La un moment dat, într-un interviu pentru această publicație, am fost întrebat dacă sunt român sau moldovean, iar eu am spus că sunt muntean. Lui Constantin Tănase i-a plăcut foarte mult acest răspuns și de-atunci ne-am împrietenit. A fost un om foarte bun la suflet, ținea la copii și la nepoți, dar era și foarte selectiv. De câte ori ne întâlneam, el era întotdeauna cu gândul la activitatea sa jurnalistică, scria ceva sau aprecia gândurile interesante. L-am vizitat și la spital cu câteva zile înainte de a-l pierde și el mi-a povestit despre planurile de viitor. Îmi tot spunea că mai are multe de făcut.

Oleg Serebrian, ambasadorul R. Moldova în Germania:



„A fost, de la distanță, unul din profesorii mei în arta scrierii”

Țin bine minte că l-am cunoscut pe Constantin Tănase în anul 1996, la una din primele școli de vară care s-au organizat în R. Moldova. Pe atunci eram coordonatorul programului special pentru învățământul superior al Fundației „Soros”. Însă, mult mai bine, ne-am cunoscut un an mai târziu, când am început să fac comentarii politice pentru un post privat de televiziune de la acea vreme, „Catalan TV”. Între „Catalan TV” și „Flux” nu erau niște raporturi chiar amicale, dar asta nu ne-a împiedicat să avem o relație personală destul de bună. Apoi Constantin Tănase plecase de la Flux, lansândTIMPUL. Cam tot pe atunci apăruse și un alt mare săptămânal independent, „Jurnal de Chișinău”, care rivaliza cu TIMPUL și unde eu acceptasem să fiu editorialist. Evident, Constantin Tănase n-a privit cu ochi buni această mișcare a mea, dar, în pofida acestui pas, am păstrat și mai departe o relație bună.

În anul 2001, Constantin Tănase publica volumul „Patria vuindă”, propunându-mi să fiu prefațatorul cărții. La acea vreme eram cunoscut mai mult ca publicist și comentator politic și, bineînțeles, am fost efectiv flatat de această propunere. Era un fel de recunoaștere explicită, care venea dinspre un coleg de breaslă mult mai experimentat, un nume de referință pentru jurnalismul din R. Moldova. Nu sunt deloc adeptul autocitărilor, dar recunosc că nici după aproape două decenii nu pot să dau o caracterizare mai potrivită publicisticii lui Constantin Tănase, decât cea pe care am făcut-o atunci, prefațând „Patria vuindă”: „Constantin Tănase a devenit un nume emblematic pentru publicistica politică din Basarabia. Jurnalist și comentator de mare talent, el a imprimat o anumită imagine publicisticii basarabene, influențând stilul comentariului politic de la fața locului, poate mai mult decât oricare altul dintre colegii săi de condei. Constantin Tănase devine astfel un făuritor de școală jurnalistică…” Pentru mine personal, felul lui de a scrie a fost un model, un exemplu la care mă aliniam. Comentariile și editorialele mele din presă de la acea vreme erau în mod cert influențate de maniera de a scrie a lui Constantin Tănase, așa încât pot spune că dânsul a fost, de la distanță, unul din profesorii mei în arta scrierii.

A fost o personalitate complexă, care reușea să îmbine pragmatismul unui manager de succes cu idealismul caracteristic „patrioților romantici” ai renașterii noastre naționale din anii 1988-1991. Avea principii, dar avea și logică, o înțelegere a lucrurilor. Judeca dur, dar putea fi și iertător. În aprilie 2005, Tănase a criticat aspru votul grupului de deputați social-liberali pe care-l conduceam, dar tot el a fost cel care m-a reabilitat moral în presă câteva luni mai târziu. Cred că ultima dată am vorbit cu el la 13 iulie 2014. Era aniversarea mea. Câteva luni mai târziu am aflat despre dispariția lui…”

Tatiana Țîbuleac, scriitoare:



„La oameni, la emoții, la povești – acolo să-ți cauți loc, mi-a spus”

 Pe dl Tănase l-am cunoscut în anul doi de facultate. Eram câțiva studenți de la Jurnalism și venisem cu inima în sân, ca să ne cerem la „practica de producție”. Pentru mine, Constantin Tănase era mai mult decât un om - era o instituție. Îmi începeam ziua citindu-i editorialele, sperând doar că, într-o zi, voi ajunge și eu să am o știruță publicată în ziarul „Flux”. Când ne-a văzut pe scări, ne-a întrebat pe toți: „Și voi n-ați găsit facultate mai bună?”. Ne-a permis tuturor să rămânem și să scriem. Atunci și acolo a început pentru mine școala scrisului. După vreo trei luni de informații invizibile, am avut norocul să fac un reportaj mai bunișor de la Piața Centrală. M-a chemat la el în birou și mi-a spus că eu nu sunt făcută pentru știri, ci pentru reportaje. La oameni, la emoții, la povești – acolo să-ți cauți loc, mi-a spus. Și așa am făcut. Mai întâi la „Flux”, apoi la Pro TV, reportajele au fost preferatele mele.
Ar fi multe de povestit despre Tănase-omul. Dacă astăzi s-ar face un sondaj printre jurnaliștii care s-au format în acea perioadă, numele lui ar apărea, probabil, cel mai des. Personal mi-l amintesc ca pe un om sever, dar bun la inimă, sensibil la problemele altora. Niciodată arogant cu tinerii, mereu cu un sfat prețios pentru începători. Am ținut legătura chiar și după ce am plecat de la ziar, mi-l amintesc cu drag până azi.

George Damian, istoric:


„Materialele venite de la el nu aveau nevoie de corectură”

Constantin Tănase a fost unul dintre lingviștii care au sesizat pericolul reprezentat de schilodirea limbii române în Basarabia și efectele acestui mecanism de purificare etnică. Nu doar că a sesizat acest lucru, dar a și tras semnalul de alarmă în public cu mulți ani înainte de dizolvarea Uniunii Sovietice. Tot restul activității sale politice și jurnalistice a fost dedicat răsturnării efectelor acestei politici de purificare etnică a sovieticilor pusă în practică în Basarabia. L-am cunoscut pe Constantin Tănase prin comentariile publicate în ziarul „Flux”, mă ocupam la ziarul „Ziua” din București de preluarea acestora în cadrul unui parteneriat, la începutul anilor 2000, dacă îmi amintesc bine. Spre deosebire de alte texte, venite de la Chișinău, ale unor mari publiciști și comentatori încă în viață, care trebuiau rescrise în bună măsură, materialele venite de la Constantin Tănase nu aveau nevoie de corectură. Peste alți câțiva ani, l-am cunoscut personal pe Constantin Tănase, dar chiar nu reușesc să-mi amintesc în ce împrejurare, știu că am avut o colaborare îndelungată cu el. Nu am avut o relație personală, ne-am rezumat la o colaborare profesională, nu pot spune că l-am cunoscut foarte bine. Pot să vă spun că avea în orice moment o glumă, o replică de duh care să destindă atmosfera. Să-i fie țărâna ușoară!

Ana Gabor, jurnalistă:



„La mormântul lui Tănase nu-i găsesc pe jurnaliștii cărora le-a fost mentor”

La patru ani de la trecerea în neființă a celui mai mare ziarist basarabean, dorul mă poartă acolo unde e veșnic toamnă, într-un fel de parc din Cimitirul Armenesc, la mormântul lui Constantin Tănase. Acolo, pe o piatră albă, mă așteaptă întotdeauna același mesaj, un fel de „Blestem de a fi” al românilor din Basarabia, scurt, cât un testament: „M-am născut în Limba Română și voi muri în Limba Română”.

Constantin Tănase a fost un interlocutor de excepție, pe care am avut norocul să-l am, în zile însorite de vară, pe o alee din sectorul Ciocana, unde vorbeam despre Limba Română, despre învățăturile Sfântului Augustin sau presa din R. Moldova.

La mormântul lui Constantin Tănase, tricolorul înfășurat în jurul crucii, mă duce cu gândul la destinul nedrept al basarabenilor, despre care publicistul spunea c-ar fi blocați într-o „Groapă cu lei”.

La mormântul lui Constantin Tănase nu-i găsesc însă pe jurnaliștii cărora le-a fost mentor și pe care i-a „lansat” în mass-media. Poate că ei vin, dar noi nu-i vedem… Unii aleg doar să-l pomenească, ori de câte ori au ocazia să dea „lecții de deontologie” ziarului TIMPUL.

La mormântul lui Constantin Tănase, sunt multe flori, în special, crizanteme, pentru că îi plăceau mult aceste flori, pe care le-a îmbrățișat pentru ultima dată în 2014, într-un spital din Capitală. Sunt și lumânări, stinse brusc de vânt, așa cum s-a stins și gazetarul, tăcut și repede. Și cărți sunt, ziare, pentru că așa a trăit el, printre cuvinte.

Numele Constantin Tănase rămâne viu atât timp, cât cuvântul lui este în cuvântul nostru. Și va trece și această toamnă, așa cum a trecut cea de acum patru ani, și vom rămâne la fel de singuri, în așteptarea interlocutorului, în fața unui mormânt, pe a cărui piatră se scrie despre Limba Română.

Alexandra Tănase, soția lui Constantin Tănase:



„E timpul crizantemelor, omule…”

- Toamna își intră în drepturi. Frunzele luate de vânt își dansează ultimul vals. Codrul este mai trist, însă nu-și pleacă ramul, căci are demnitate. Păsările, care iernează pe aici, îngână, aproape în tăcere, trilurile lor.

Omul Constantin Tănase a fost mereu îndrăgostit de toamne. Toate toamnele triste și plângăcioase îi erau dragi. Spunea că, în toamnă, când cerul e acoperit, soarele nu e prea lucitor, iar oamenii merg repede pe străzi cu capul plecat, se gândește mai profund, se creează din suflet. De aceea poate, pe timp de toamnă, el a reușit să scrie cele mai frumoase eseuri, în care trecea de la stilul publicistic la cel poetic prin metafore irepetabile. Ici-colo, unele articole cu tentă politică deveneau poezii de iubire pentru pământul și neamul românesc. Ceea ce a scris atunci este valabil și azi. Citiți-l și recitiți-l!

Dar să mă întorc la crizanteme… Mirosul lor îmbătător îi dădea o strălucire neobișnuită ochilor, iar sufletul se închidea, și el cădea pe gânduri. Dacă un an întreg putea să nu-mi dăruiască flori, când era timpul crizantemelor, mereu venea cu buchete, de cele mai diverse culori. Când a fost să fie în spital, tot în octombrie, nu voi uita două scene memorabile, când i s-au adus crizanteme de la frumoșii oameni ai artei Mihail Munteanu și Ninela Caranfil. Ei nu știau că lui îi plac crizantemele, dar era toamnă și aceste minunate flori se asociau cu toamna. Le-a luat în brațe și și-a cufundat fața în corola și mirosul florilor. A ridicat chipul spre cei din odaie, era altul, plin de optimism și credință, de rugă și pocăință. A fost ultima oară când a ținut miraculoasele flori în brațe… Și-ntr-un octombrie, spre sfârșit, a plecat dintre noi, ducându-se spre îngeri cu acelaşi miros de crizanteme.

Este a patra toamnă, când omul Constantin Tănase, plecat la Domnul, admiră crizantemele de la mormântul său, iar candela aprinsă la capul lui emană lumină pentru toți cei pe care i-a iubit și pentru care a trăit. Acum crizanteme poți cumpăra în orice anotimp de la tarabele cu flori, însă el adora crizantemele din grădină, căci ele îi aminteau de casa părintească, de copilărie. La fel cum, pe timp de primăvară, adora liliacul cel din grădini.

Marţi, i-am dus la mormânt crizantemele cele-i de-a patra toamne…

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus