Timpul.md

Editorial 24 August 2017 | 05:00

Politici etnolingvistice: experiențe europene (II)

Modelul lingvistic nord-irlandez deschide perspectiva unui studiu asupra altor regiuni din Europa, în care încurcăturile istorice au născut societăți multiculturale, greu de împăcat etnolingvistic. 

În ceea ce urmează voi oferi trei experiențe - belgiană, germano-daneză și austro-italiană, în care intersectările istorice marcate de multiplele mutații teritoriale au generat transformări identitare profunde, dar care au reușit să fie reconciliate pentru a face funcționale statele și a pune în dialog oamenii.

Modelul belgian

Belgia este situată pe frontiera ce desparte Europa germanică de Europa latină, fapt care reflectă caracterul federal al statului, alcătuit din trei regiuni. Regiunea de limbă neerlandeză, Flandra, situată în jumătatea de nord a țării, are 58 la sută din populație, iar regiunea de limbă franceză Valonia, situată în jumătatea de sud, are 32 la sută din populație. Regiunea Capitalei Bruxelles, oficial bilingvă, are 10 la sută din populație și este o enclavă majoritar francofonă situată în Regiunea Flamandă, dar în apropiere de frontiera cu regiunea valonă. O mică comunitate germanofonă există în estul Valoniei. Diversitatea lingvistică și conflictele politice și culturale asociate acesteia sunt reflectate în istoria politică și în sistemul complex de guvernare. De pe la 1970, principalele partide politice belgiene s-au împărțit în componente distincte ce reprezintă în principal interesele lingvistice și politice ale acestor comunități.

Fiecare Comunitate și Regiune are propria adunare legislativă și propriul guvern. Regiunea Capitalei Bruxelles este oficial bilingvă, ambele Comunități majore exercitându-și autoritatea pe teritoriul acesteia, pentru chestiunile comunitare comune existând o Comisie Comunitară Comună. Viziunile diferite ale celor două Comunități majore se reflectă în structura particulară a instituțiilor oficiale federale. În Flandra, Comunitatea și Regiunea au fuzionat, în timp ce Comunitatea franceză s-a limitat doar la transferarea unor competențe către Regiuni. Din acest motiv, sistemul administrativ este asimetric, instituțiile echivalente din Regiuni diferite neavând aceleași puteri. Conflictele dintre diferitele corpuri instituționale ale structurii federale sunt rezolvate de către Curtea Constituțională a Belgiei.

În ciuda diviziunilor politice și lingvistice, regiunea ce corespunde Belgiei actuale a fost centrul înfloririi unor mari mișcări artistice, care au exercitat o puternică influență asupra artei și culturii europene. Astăzi, într-o anumită măsură, viața culturală este concentrată în fiecare comunitate lingvistică, o sferă culturală comună fiind greu de realizat din cauza diferitelor bariere. Din anii 1970, nu mai există universități și colegii bilingve în țară, cu excepția Academiei Militare Regale și a Academiei Maritime de la Anvers, nici mass-media bilingvă. Nu există nicio organizație științifică și culturală în care să fie reprezentate ambele comunități. Forțele ce îi țineau odinioară pe belgieni împreună - romano-catolicismul și opoziția economică și politică față de Țările de Jos - nu mai au putere.

În Belgia există trei comunități etnolingvistice - olandeză, franceză și germană – care au prerogative și competențe exclusive asupra educației și culturii, chiar dacă comunitatea germană este inclusă în Valonia și poate opta pentru educație în limba franceză.
Lucrurile au fost complicate și mai mult de faptul că, în 1990, Comunitatea franceză a emis un decret prin care recunoștea un mare număr de „limbi regionale” în Valonia, printre care limba valonă, picardă, lorenă și champenă, toate romanice, apropiate de limba franceză. Dar se recunoaște de asemenea limba luxemburgheză, care este desigur germană, vorbită lângă Arlon, un oraș situat la frontieră cu Luxemburg. Acest fapt nu implică desigur recunoașterea unui statut oficial pentru aceste limbi, ci doar suport pentru emanciparea și reproducerea lor culturală.

Modelul Schleswig-Holstein

A avea o comunitate lingvistică de partea cealaltă a frontierei este o chestiune obișnuită în Europa și în lume. La fel de obișnuită este și ipostaza de a avea comunități „intersectate” de ambele părți ale frontierei, așa cum este de-a lungul graniței germano-daneză în Schleswig-Holstein.
Este cunoscut faptul că frontiera germano-daneză n-a fost niciodată stabilă, iar Schleswig-Holstein a fost de-a lungul secolelor un teatru de război. După Primul Război Mondial frontiera a fost trasată într-un mod considerat corect și civilizat, oferind regiunea Danemarcei (deși Germania n-a recunoscut acest lucru, ca și întreaga construcție frontalieră de la Versailles). În anul 1920 a fost organizat un plebiscit după principiul „parohie după parohie”, iar parohiile cu majoritate daneză de la noile frontiere au fost strămutate în Danemarca, iar cele cu majoritate germană au fost mutate în Germania. Cu toate acestea, în Germania a rămas o substanțială minoritate daneză, iar în Danemarca una germană.
Frontiera de după Primul Război Mondial a fost basculată de Hitler, dar după cel de-al Doilea Război Mondial ea a fost restabilită, și în anul 1955 a fost adoptată „declarația Copenhaga-Bonn”. Potrivit documentului guvernele Germaniei și Danemarcei acceptau să respecte și să susțină minoritățile etnice respective de pe teritoriul său. În primul rând, statul în care locuiesc membrii comunității asigură în totalitate facilitățile educaționale în propria limbă. Copiii germani din Schleswigul de Nord (Danemarca) pot și obțin educația în mediul german. Nemții danezi au mai multe asociații culturale și sociale, inclusiv partid politic și mișcare de tineret. Pe de altă parte, danezii care locuiesc în Schleswiguul de Sud (Germania) obțin educația într-un mediu danez. Ei de asemenea au propriile asociații culturale, librării și un ziar bilingv „Flensborg Avis”, care primește 45% din finanțare de la guvernul danez, iar restul din vânzări, publicitate și activități comerciale. Germanii chiar au exceptat minoritatea daneză de la pragul de 5% pentru partidele politice la alegerile regiunii Schleswig-Holstein, ceea ce a permis ca Partidul Minorității Daneze să obțină un loc în Parlamentul regiunii. Într-un mod curios, calitatea și respectabilitatea parlamentarilor danezi, axați pe problemele comunității, în primul rând, a condus la faptul că mulți etnici germani votează pentru partidul danezilor. Populația de pe ambele părți ale frontierei politice este în cea mai mare parte bilingvă, iar relațiile interetnice sunt considerate drept excelente.

Modelul Trentino-Sudtirol

Regiunea Trentino-Sudtirol se află în nordul Italiei și este un model unic și foarte complex în care diversitatea lingvistică și etnică este acomodată prin sistemul „proporționalității”.
Din secolul al VIII-lea până la anexarea sa de către Italia în 1919, regiunea a făcut parte din Austria-Ungaria și predecesorii săi, Imperiul Austriac și Sfântul Imperiu Roman. Împreună cu statul austriac din Tirol este reprezentată de Euroregiunea Tyrol-Sud Tirol-Trentino. În trecut, marcată de sărăcie, regiunea este astăzi printre cele mai bogate și cele mai dezvoltate atât în Italia, cât și în întreaga Uniune Europeană.
Italia și Austria au negociat Acordul Gruber-De Gasperi din 1946, pus în aplicare în 1947, când a fost promulgată noua constituție italiană republicană, prin care regiunea urma să beneficieze de o autonomie considerabilă. Germană și italiană au devenit ambele limbi oficiale, odată cu permiterea învățământului în limba germană. Regiunea a fost numită Trentino-Alto Adige / Tiroler Etschland între 1947 și 1972.

Cu toate acestea, implementarea acordului nu a fost considerată satisfăcătoare nici de populația vorbitoare de limbă germană, nici de guvernul austriac. Problema a devenit cauza unor fricțiuni semnificative între cele două țări și a fost preluată de Organizația Națiunilor Unite în 1960. O nouă rundă de negocieri a avut loc în 1961, dar s-a dovedit a fi nereușită, parțial, din cauza nemulțumirii populare și a unei campanii de sabotaj și atentate organizate de către germani - autonomiști și separatiști, conduși de Comitetul de Eliberare a Tirolului de Sud.

Problema a fost rezolvată în 1971, când un nou tratat austro-italian a fost semnat și ratificat. Acesta stipula că litigiile din Tirolul de Sud vor fi supuse spre soluționare Curții Internaționale de Justiție de la Haga, că provincia va primi o mai mare autonomie în Italia și că Austria nu se va amesteca în afacerile interne din Tirolul de Sud. Noul acord s-a dovedit a fi în general satisfăcător pentru părțile implicate, iar tensiunile separatiste s-au redus în curând, mai ales după aderarea Austriei la Uniunea Europeană în 1995, fapt ce a contribuit la îmbunătățirea cooperării transfrontaliere.

În mai 2006, senatorul pentru viață, Francesco Cossiga, a introdus un proiect de lege care să permită regiunii să organizeze un referendum în care electoratul local să decide dacă vrea să rămână în Republica Italiană, să devină complet independentă sau să se întoarcă în Austria. Toate partidele, inclusiv separatiștii, au respins această măsură, considerată generatoare de tensiuni etnice.
Regiunea cu o populație de peste un milion este împărțită în două provincii autonome: Trentino (provincia Trento) și Tirolul de Sud (provincia Bolzano). Locuitorii regiunii sunt rugați în formularele de recensământ să stipuleze nu etnia, ci limba pe care o vorbesc – germană, italiană sau ladin (mai există limbile Mòcheno și Cimbrian, considerate dialecte bavareze).

În Trentino, limba majoritară este italiană, deși există minorități cimbriene în municipalitatea Luserna și în patru municipalități din Mòcheno din Valea Mòcheni. Există, de asemenea, minorități care vorbesc ladin, care trăiesc în Valea Fassa și în Valea Non (3,5% din populație). În timp ce în Valea Fassa ladina se bucură deja de statutul oficial, în Valea Non acest statut nu este recunoscut, în ciuda faptului că numărul vorbitorilor de ladină depășește numărul celor din Valea Fassa. Valea Sole, de asemenea, aparține istoric zonei Ladin.

În Tirolul de Sud, limba majoritară este limba germană (69% din populație), deși în capitala Bolzano 73% din populație vorbește limba italiană ca limbă maternă din cauza imigrației interne din alte regiuni ale Italiei. Vorbitorii italieni sunt, de asemenea, o componentă semnificativă în alte mari centre urbane ale provinciei, cum ar fi în Merano și Brixen. Ladina este limba oficială suplimentară în unele municipalități. Conform recensământului din 2001, 103 din 116 de comune aveau o majoritate de vorbitori nativi germani, opt dintre ele au majoritate ladeni și cinci de italieni. Astăzi, atât limba germană, cât și limba italiană au statutul de limbi oficiale în Tirolul de Sud, iar pozițiile în guvernare și administrația publică sunt alocate reieșind din principiul proporționalității, adică corespunzător cu numărul populației.


Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus