Timpul.md

Editorial 27 Septembrie 2017 | 08:44

Politici etnolingvistice: paralele estoniene (gratuite)

Am scris și cu alte ocazii pe paginile TIMPULUI că din cauza similitudinilor din trecut, dar mai ales datorită discrepanţelor de traseu istoric după destrămarea Uniunii Sovietice, republicile baltice sunt deseori un punct de referinţă şi comparaţie în reflecţiile noastre privind situaţia politică curentă din R. Moldova şi viitorul acestei ţări.

Pentru că atunci când invocă această comparaţie istoricii, politicienii, formatorii de opinie publică, jurnaliştii şi alte segmente ale societăţii moldoveneşti au în vedere unele dimensiuni de comunitate şi unitate istorică dintre cele noi și aceste state.

Contextul istoric

În ciuda acestor aparențe de similaritate în destin, comparația cu Estonia este în multe aspecte incorectă și determinată de stereotipuri modelate în diferite perioade istorice, dar mai ales în perioada sovietică și postsovietică. Chiar comparaţia cu perioada comună a existenţei în cadrul Imperiului Rus este marcată de numeroase greşeli de interpretare. În secolul XIX, estonienii au făcut față la două forme de opresiune politică, economică și culturală. Pe de o parte rușii și limba rusă ca un mediu al puterii țariste și al ambițiilor panslaviste, iar pe de alta germanii și limba germană ca markeri ai unui Kulturau și mod de manifestare istorică a aristocrației locale, ambele aflate într-o competiție pentru hegemonie. Asta în timp ce estonienii, care alcătuiau circa 90% din populație, au preluat puterea în procesul de renaștere națională estoniană, care a condus la apariția statului după Primul Război Mondial. În timp ce Estonia a fost integrată ca o entitate compactă şi integră din punct de vedere istoric şi a acţionat unitar la nivel politic în relaţiile cu Imperiul Rus, moldovenii au fost împărţiţi în două (sau poate chiar în trei dacă luăm în considerare anexarea părţii de nord a Moldovei în 1775 de către Imperiul Austriac, transformată în Bucovina) proiecte alternative şi competitive de construcţie statal/imperială, unul naţionalist, de constituire a României Mari, iar altul imperial, promovat de Rusia ţaristă.

Perioada interbelică de asemenea este una care deosebeşte estonienii de moldoveni. Constituția interbelică proclama Estonia un stat-națiune, ceea ce însemna că era din punct de vedere politic un stat unitar cu fundament monoetnic. Minoritățile Estoniei – rușii, germanii, evreii și suedezii – erau puține la număr (circa 11% din populație, dintre care 8% erau ruși), dar acestea au beneficiat de anumite forme de autonomie teritorială și culturală pentru a susține identitatea etnică. Condiţia de stat independent a accentuat senzaţia de identitate a estonienilor şi le-a oferit repere clare de raportare la lumea externă, chestiuni care au contat definitiv atunci când destrămarea URSS le-a oferit alternativa „reîntoarcerii” la trecut.

Pentru R. Moldova segmentul interbelic este unul dificil de estimat din cauza situaţiei interne şi externe complicate în care s-a aflat Basarabia în cadrul României reîntregite. Politica de românizare, care a fost în parte una reuşită în revigorarea identităţii româneşti printre basarabeni, a fost în acelaşi timp un moment al „comparaţiei” cu ceilalţi români, în special cu cei care au venit în provincie să promoveze politicile româneşti. Deoarece Basarabia a fost confruntată în perioada interbelică cu o situaţie dificilă, atât din cauza incertitudinii statutului său internaţional, cât şi din cauza calităţii guvernării româneşti, acest fapt a creat multiple animozităţi, iar pentru a agrava şi mai mult situaţia, Uniunea Sovietică a speculat situaţia dificilă a Basarabiei în cadrul României pentru a proiecta o imagine negativă asupra interbelicului românesc.

În cadrul Uniunii Sovietice situaţia estonienilor şi moldovenilor are mai multe nivele de comparație. Primii au fost anexaţi ca un stat independent, în timp ce Basarabia a fost ruptă de la un tot întreg, deşi în ambele cazuri atestăm o linie de continuitate între politicile imperiale ruse şi sovietice, care au tratat Estonia şi Basarabia ca parte a „nucleului” istoric rus, în ambele cazuri Uniunea Sovietică preferând să prezinte anexările în termeni de „eliberare” şi de „beneficii” ale construcţiei socialiste.

Deşi atestăm multiple similitudini în implementarea politicii naţionale sovietice în teritoriile non-ruse ale URSS, trebuie să atestăm o diferenţă substanţială, de nuanţă, între promovarea acestor politici în RSS Estonă şi RSS Moldovenească, ambele create la 2-3 august 1940. Deoarece prima a cunoscut anterior forme de independenţă sau de construcţie naţională diferită, care le-a întărit sensul identităţii, în cazul lor a fost vorba de o politică naţională inversată a Uniunii Sovietice în comparaţie cu perioada interbelică. În cazul Estoniei din capul locului s-a promovat mai curând o politică de distrugere decât de construcţie, aşa cum a fost spre exemplu în cazul republicilor sovietice în anii 1920, după care politicile de indigenizare au fost axate mai curând asupra „suveranităţii” decât asupra „modelării” identitare.

Cazul RSS Moldoveneşti a fost diferit faţă de cel al Estoniei (iar prin extensie şi faţă de celelalte republici baltice), în sensul că statul sovietic a urmărit aici crearea unei naţiuni care niciodată nu s-a perceput ca naţiune decât într-un sens de regionalism în cadrul Imperiului Rus sau României întregite. Din perspectiva acestei constatări, putem spune că situaţia RSS Moldoveneşti a fost mai mult similară cazului republicilor sovietice din Asia Centrală la începutul anilor 1920 şi a fost diferită faţă de cea a republicilor vestice ale URSS, care aveau un sens al identităţii puternic definit. În acest caz, folosind modelul lui George Schopflin vorbim despre Estonia (sau Ţările Baltice), ca despre societăţi tradiţionale, care în ciuda experienţelor sovietice, au putut să conserve ceea ce au moştenit din trecut, în timp ce R. Moldova a fost o societate creată de Uniunea Sovietică, care datorează în mare parte politicilor sovietice de construcţie a naţiunilor forma sa fizică, statutul politic şi identitatea etnică. Adaptând expresia lui Terry Martin putem afirma că Uniunea Sovietică a moştenit în RSS Moldovenească o „identitate moldovenească” confuză şi a încercat să o transforme într-un „stat-naţiune”.

Politicile lingvistice sovietice

Cu toate acestea, politicile lingvistice promovate în Estonia și Moldova Sovietică de autoritățile de la Moscova sunt foarte asemănătoare.

Scopurile acestor politici erau următoarele:
1. Monolingvismul total pentru ruși, învățarea limbii titulare pentru aceștia fiind opțională sau formală (fără lecții sau chiar fără profesor), susținut de rotația cadrelor (spre exemplu personalul militar sau nomenclatura de partid).
2. Bilingvism minoritar pentru națiunile titulare, dar cu mediul de limbă rusă în expansiune în domeniile-cheie cum ar fi transportul, industria, birocrația etc.
3. Asimilarea „naționalităților/minorităților terțe”, cum ar fi ucrainenii, găgăuzii și bulgarii din RSSM și ucrainenii din Estonia în limba rusă (fără opțiunea oficială de învățare a limbii materne). Toate acestea în condițiile în care Estonia (dar și RSSM) va cunoaște o distorsionare masivă a contextului etnic ca rezultat al politicilor de colonizare (circa 40% minorități în 1989)

Politicile lingvistice sovietice vor fi implementate prin intermediul modelului de favorizare a imigrației, care pentru a fi consolidată în baza limbii ruse a cunoscut trei strategii:

a. Crearea unui mediu lingvistic rusesc paralel, fără necesitatea de a se raporta sau conecta la limba titulară (estoniană/„moldovenească”).
b. Transferul continuu al domeniilor teritoriale și funcționale de la limba titulară spre limba rusă.
c. Stimulente ideologice și politice pentru a prefera folosirea limbii ruse (în special avansarea socială, economică, culturală etc.)

Pentru a diminua din integritatea limbii titulare erau realizate și alte acțiuni, cum ar fi extinderea folosirii limbii ruse în administrație și spațiul public și/sau urban; existența unui program extins de traducere din limba rusă și programe masive de învățare a limbii ruse. Cu precizare că în RSSM sovieticii au procedat la construcția unei limbi diferențiate, care a creat o dihotomie lingvistică și identitară foarte profundă.

Politicile lingvistice după Independență

În perioada de renaștere națională pașii întreprinși de cele două republici în politicile lingvistice au fost foarte asemănători: în anul 1989 au fost adoptate legile lingvistice care au făcut limbile titulare estoniana și româna drept limbi oficiale (limbi de stat). Din punct de vedere oficial, legislația lingvistică adoptată în 1989 n-a schimbat substanțial situația existentă anterior, dar aceste politici lingvistice au fost un element crucial al reconstrucției naționale și au asigurat tranziția de la sistemul sovietic, deoarece aceste legi redefineau statutul limbilor titulare de la unul de facto minoritar la un statut național, oficial.

De aici însă pornesc diferențele. Spre deosebire de R. Moldova, în Estonia va fi înființat în anul 1990 Oficiul Național Lingvistic, o agenție de stat care a realizat toate aspectele practice ale transferului de la limba rusă la limba estoniană. Oficiul a fost creat cu scopul rearanjării mediului lingvistic gradual, dar ferm, prin intermediul politicilor lingvistice. Cu această ocazie a fost introdus un sistem de sancțiuni, care a permis introducerea unei noi Constituții în anul 1992, ce punea politica lingvistică într-un cadru legislativ calitativ nou. Actualmente legislația lingvistică în Estonia cuprinde peste 400 de legi și acte normative, care reglementează problemele lingvistice.

Colaborată cu restricțiile privind acordarea cetățeniei și în baza examenului de limbă, această legislație a făcut ca actualmente limba estoniană să fie folosită în toate sferele vieții. Este atestată o creștere graduală a numărului persoanelor care cunosc limba estoniană ca a doua limbă și a cerințelor din partea comunității de limbă rusă de a spori oportunitățile de învățare a limbii titulare. Părinții din comunitatea rusă caută să încurajeze copiii și să folosească oportunitățile ca ei să devină bilingvi, menținând în același timp propria identitate culturală.

Prin urmare, specialiștii în politici etnolingvistice atestau deja către anul 1994 că Estonia a fost capabilă, la scurt timp după independență, să-și realizeze substanțial scopurile politicii lingvistice.

Am mai scris și cu alte ocazii că paralelismul cu Țările Baltice este gratuit și generator de complexe. De inferioritate evident. Cu Estonia ne putem compara doar în sensul existenței în cadrul Imperiului Rus, a independenței și libertății interbelice, a dublelor ocupații sovietice din 1941 și 1944, care într-un fel ne-au legat destinele și ne obligă să ne raportăm la această țară. În rest, cerul și pământul.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus