Timpul.md

Editorial 16 Septembrie 2013 | 08:30

Politici imperial/statale şi construcţii identitare (IX). „Poporul transnistrean”

Modelarea asiduă timp de decenii a „Homo Moldovanus” nu a încheiat, cu regret, şirul ingineriilor sociale şi identitare imperiale ruse/sovietice în spaţiul nostru.

 Din contra, sub ochii noştri a fost şi este cultivat cu intensitate la fel de sporită un proiect de construcţie a unei identităţi „transnistrene” („Pridnestrovskii narod” sau „Narod Pridnestrovia”), distinctă din punct de vedere etnic şi statal, pornind şi de la existenţa unei proto-statalităţi numită „Republica Moldovenească Nistreană”. Ar fi incorect să considerăm modelarea acestei identităţi din neant, fără o acoperire istorică. Dar mai mult ca în alte cazuri, aici este vorba de ceea ce E. Hobsbawm definea „tradiţie inventată”, iar B. Anderson considera drept „comunitate imaginată”. Reperele acestei „tradiţii inventate” îşi au originea în politicile ţariste de extindere spre Balcani şi Constantinopol, atunci când în urma tratatului de la Iaşi din 1792, Imperiul Rus atingea Nistrul şi erau puse primele fundamente ale lumii ruse într-un spaţiu extrem de confuz din punctul de vedere al conţinutului etnic. Parte a Imperiului Ţarist până în 1917, acest spaţiu, spre deosebire de Basarabia, va fi inclus în timpul revoluţiei ruse şi a războiului civil în cadrul RSS Ucraineană şi implicit expusă proceselor de comunizare şi sovietizare cunoscute oriunde în cadrul statului totalitar sovietic. 

Repere sovietice ale „poporului transnistrean”


La 12 octombrie 1924, statul sovietic a dispus crearea pe teritoriul Ucrainei Sovietice a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), care şi-a continuat existenţa până la 2 august 1940, iar de la acest construct porneşte propriu-zis „comunitatea imaginată” a transnistrenilor. Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune exclusiv bazată pe raţionamente politice şi expansioniste.

În ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc dubios (moldovenii reprezentau 31,6 procente din populaţia RASSM, în timp ce ucrainenii - 49,6 procente), nou creata republică a fost ridicată la statutul unei republici sovietice autonome din cauza faptului că reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: a. pentru a accentua diferenţele la soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice – capitalist şi comunist, evident în favoarea celui sovietic; b. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; c. în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani. Cu mici retuşări, această menire a constructului transnistrean îşi păstrează valabilitatea şi la ora actuală. 

Ideea fixă a acestui experiment sovietic a fost cultivarea ideii unui popor „moldovenesc” şi a unei limbi „moldoveneşti” distincte, iar elaborarea şi cultivarea „moldovenismului” în RASSM a avut câteva trăsături: 1.Adoptarea liniei „moldoveniste” în RASSM a fost rezultatul unei confruntări între două grupuri adverse: „româniştii” şi „moldoveniştii”. Beneficiind de suportul oficialilor ucraineni şi a celor de la Moscova, susţinătorii „moldovenismului” au avut câştig de cauză în ultimă instanţă, fapt ce a permis realizarea proiectului de creare a „limbii moldoveneşti”, care era considerată distinctă de cea română; 2. În iunie 1926, Comitetul Executiv Central şi Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat „Legea privind moldovenizarea”, care prevedea: asigurarea egalităţii depline între „limba moldovenească” şi limbile celorlalte naţionalităţi din RASSM (ucraineană şi rusă); utilizarea „limbii moldoveneşti” în toate instituţiile şi organizaţiile de stat; pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul moldovenilor în organele de partid şi de stat. 

Proiectarea „moldovenismului” de tip transnistrean s-a realizat în trei etape: a. 1926-1931: perioada „inventării” şi „construcţiei” unei „limbi moldoveneşti” în baza grafiei chirilice, care avea drept scop principal cultivarea unei identităţi moldoveneşti distincte de cea română şi promovarea preferenţială a moldovenilor în funcţiile de conducere; b. 1932-1936: perioada latinizării limbii „moldoveneşti”, prin decizia din 2 februarie 1932 privind trecerea la grafia latină, ceea ce a dus la un recul al procesului de „moldovenizare” şi la o diminuare a numărului de moldoveni în instituţiile de partid şi de stat. Dar în acelaşi timp atestăm un proces de „românizare” a „limbii moldoveneşti” prin cooptarea multor elemente româneşti din Komintern; c. 1936-1940: perioada trecerii „limbii moldoveneşti” de la grafia latină la cea rusă (decizia a fost adoptată la 27 februarie 1938). Este o etapă a politicii de represiuni, declanşate în iunie 1937, îndreptate împotriva „duşmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”, care activau în organele de partid şi de stat, în redacţii, edituri, posturi de radio etc. 

Politicile lingvistice şi culturale promovate în RASSM au fost incoerente, nu urmăreau o logică sau un obiectiv propriu, ci variau în funcţie de evoluţia politicii interne şi externe la nivel central şi de raportul de forţe între grupurile de interese concurentă la nivel regional şi local. Din acest considerent putem conchide că în ciuda hotărârilor organelor de partid şi de stat în RASSM „moldovenizarea” a fost un proiect eşuat, dar util pentru a fi transferat ulterior asupra Basarabiei după crearea RSSM în anul 1940. 

În plan îndelungat contopirea acestor două entităţi distincte la 2 august 1940 a fost fatală pentru evoluţia ulterioară a RSS Moldoveneşti şi a R. Moldova, iar coabitarea lor a fost posibilă atâta timp cât transnistrenii au fost elementele principale ale aparatului de partid şi de stat care au promovat politicile sovietice ale naţionalităţii în RSS Moldovenească. Aceste elemente au beneficiat în perioada sovietică de o dominanţă aproape de castă în viaţa publică din RSSM, statut susţinut şi de nivelul scăzut al educaţiei printre locuitorii nativi, dominarea cadrelor ruse sau rusificate în majoritatea instituţiilor şi folosirea aproape universală a limbii ruse în republică, dar şi existenţa unui centru imperial care veghea atent la menţinerea acestei situaţii.

„Poporul transnistrean”: construct identitar cu valenţe geopolitice

Atunci când în contextul Perestroicii lui Gorbaciov atestăm ascensiunea mişcării de renaştere naţională în RSSM aceste elemente sociale, presate de noile elite moldoveneşti, au preferat conservarea statutului pe care l-au avut până la acel moment, iar dincolo de raţionamentele geopolitice şi interesele Moscovei în realizarea „statalităţii transnistrene”, apariţia sa a fost determinată şi de „alegerea raţională” a elitelor transnistrene şi rusofone, alegere determinată de existenţa unei specificităţi locale anterioare. Drept rezultat, la 2 septembrie 1990 o parte a populaţiei rusofone a instalat un regim separatist la Tiraspol, care se consideră integral parte a lumii politice şi culturale ruse („Pridnestrovie – russkaya zemlea” – este sloganul acestei orientări), deşi o treime din populaţie se consideră moldoveni, iar altă treime - ucraineni. Apariţia „RMN”, realizată la acel moment cu suportul centrului sovietic, iar ulterior cu cel al Federaţiei Ruse, a condus la declanşarea unui conflict armat, soldat cu scindarea R. Moldova în două entităţi. Dar dacă inversăm optica, atunci putem spune că acest război a fost şi unul în care R. Moldova şi elitele sale au obţinut la acel moment o libertate de acţiune în raport cu cele transnistrene şi cele de la Moscova, care dominaseră până atunci contextul politic în RSSM. 

Autorităţile din Transnistria au ancorat „identitatea transnistreană” într-un discurs istoric şi politic distinct. Începutul statului „moldovenesc transnistrean” este considerat anul 1924, când Uniunea Sovietică a creat RASSM în cadrul RSS Ucraineană. Considerând că acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din statul medieval moldovenesc, regimul de la Tiraspol respinge orice conexiune istorică cu R. Moldova, invocând în acest sens chiar declaraţia de independenţă din 27 august 1991, care condamnă raptul din 1812 şi 1940, şi care face din acest punct de vedere legitimă existenţa „statalităţii transnistrene” (acest fapt însă nu împiedică ocuparea oraşului Tighina, localizată în partea dreaptă a Nistrului, adică parte a Basarabiei istorice). În acelaşi timp, autorităţile „RMN” pretind că sunt autenticii „moştenitori” ai RSS Moldoveneşti şi a „moldovenismului” creat în anul 1924, deşi traseul istoric al formării „poporului transnistrean” este urmărit din epoca primitivă. Relevante din acest punct de vedere sunt lucrările istorice predate în şcolile transnistrene ale lui N. Babilunga, V. Bomeşko şi P. Şornikov Pagini din istoria plaiului natal (1997) sau Gosudarstvennosti Pridnestrovia. Istoria i Sovremennosti (2007).  

„Arhitecţii” „poporului transnistrean” sunt în acelaşi timp contradictorii şi selectivi în alegerea ingredientelor care compun această identitate. Pe de o parte, aceştia au menţinut drapelul şi stema fostei RSSM, dar în acelaşi timp au introdus elemente simbolice discursive care nu au conexiune istorică cu acest teritoriu, cum ar fi spre exemplu plasarea imaginii lui D. Cantemir pe bancnota de 100 ruble. R. Moldova şi România (dar de asemenea statele occidentale şi ocazional Ucraina) sunt văzute ca principalele pericole pentru independenţa şi integritatea „poporului transnistrean”, care consideră Federaţia Rusă unicul garant şi susţinător al existenţei sale. Consolidarea „poporului transnistrean” are loc în jurul contracarării „militarismului” moldovenesc, iar războiul de „independenţă” de pe Nistru este văzut ca element simbolic suprem al mitologiei de constituire a „RMN”. 

În sine, această formă embrionară de identitate, în formare în stânga Nistrului, este opusă în toate formele celei din dreapta Nistrului, exact cum pe timpuri, identitatea „moldovenească” sovietică din stânga Prutului era construită în raport cu cea din dreapta Prutului. Cu alte cuvinte, aşa cum moldovenii au fost transformaţi în „homo moldovanus” pentru a fi distincți de români, la fel şi „poporul transnistrean” se încearcă a fi transformat după 1990 în ceva distinct de R. Moldova. Diferenţa este că fabrica de produs identităţi artificiale s-a mutat mai spre est, iar noi, Slavă Domnului, nu mai suntem sistemic expuşi experienţelor modelatoare de la Tiraspol via Moscova. Deşi am putea fi în condiţiile în care alegem altă opţiune decât cea de integrare europeană.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus