Timpul.md

Actualitate 11 Aprilie 2019 | 00:59

PORTRET „Puterea cuvântului poate fi distructivă, dar, în același timp, și sublimă” .

La cei 60 de ani împliniți, scriitorul Nicolae Popa regretă că nu este pădurar

Joi, 13 februarie, chiar în ziua în care a împlinit 60 de ani, scriitorul Nicolae Popa și-a lansat antologia „O mie de ani cu fața la soare”, publicată la Editura „Arc”. În ajunul acestui eveniment, TIMPUL a discutat cu scriitorul despre lecțiile pe care le-a învățat în cele șase decenii de viață, despre regretele pe care le-a trăit și, fără îndoială, despre literatură

Nicolae Popa a ajuns la sediul redacției noastre exact la ora stabilită, semn că timpul are o valoare incontestabilă pentru el. S-a așezat comod pe o canapea și, pentru câteva clipe, s-a lăsat copleșit de amintiri. Ne-a spus că, în tinerețe, venind la Chișinău, a învățat la o școală poligrafică, situată chiar pe teritoriul unde se află în prezent redacția TIMPUL. „Inițial, am prezentat documentele la ziaristică, însă, în 1976, s-a luat o decizie să fie admiși doar cei care aveau doi ani de activitate. De fapt, era o tentativă de a lua la ziaristică mai mulți băieți cu armata făcută. Și atunci am învățat tipografia doi ani, după care am mers la facultate”, ne-a spus scriitorul.

Iurie Colesnic, profesor de educație fizică

Nicolae Popa s-a născut și a copilărit în s. Buda, r-nul Călărași. Tatăl său a fost primul șofer din localitate, iar mamă-sa era țesătoare. Cu toate acestea, poetul spune că, în casa lor, se spunea poezie populară și se citea mult. „Bunica Feodora, deși știa pastelurile lui Alecsandri și poveștile lui Creangă pe de rost, avea o plăcere deosebită să scoată o carte în limba română din perioada interbelică și să ne-o citească. Observase că noi eram mai fascinați de poveștile citite, deoarece nu oricine în sat avea astfel de cărți”, afirmă Nicolae Popa.
Totuși, ne dă imediat asigurări el, marea sa bibliotecă era pădurea, deoarece își lua cartea, câinele și un cuțitaș, și cutreiera regiunile din apropiere. „Satul nostru este înconjurat de păduri. De aceea am fost mai mult omul pădurilor și al lecturilor prin pădure. Există romane pe care le deschid astăzi și îmi amintesc de foșnetul copacilor sub care le citeam”, relatează poetul.
În ciuda plăcerii nevinovate de a citi toate cărțile pentru copii din biblioteca școlară, Nicolae Popa recunoaște că și-a dorit, până la vârsta adolescenței, să devină pădurar. Îl avea drept exemplu pe bunicul său, care a fost ajutor de pădurar. Dar atunci când în viața sa a apărut Iurie Colesnic, iar apoi Nicolae Esinencu, viziunile sale asupra viitorului s-au schimbat...
„Prin clasa a șaptea, la noi în școală, a venit Iurie Colesnic, care a fost profesor de sport. Și atunci când ploua, pentru că nu aveam sală de sport, acesta ne punea să scriem poezii, pe care apoi le analiza. Eu, când am văzut că toți îmi lăudă poeziile, care apăruseră în ziarul raional și în alte publicații naționale, m-am gândit că ar fi cazul să merg pe linia scrisului. Iar când eram în clasa a noua, veniseră la întâlnirea cu cititorii doi scriitori: Nicolae Esinencu și Gheorghe Madan. Esinencu m-a remarcat pe mine, dintre toți elevii”, își amintește Nicolae Popa.

„Să nu lași cuvântul să-ți scape de sub control”

Poate din aceste considerente, nimeni din familia poetului nu s-a mirat atunci când a decis să facă ziaristică. Totuși, susține el, tatăl său nu i-a prea luat în serios activitatea până în 1991, când a scos romanul „Cubul de zahăr”. „Când a citit prima mea carte de versuri, tata mi-a spus că, probabil, a doua va fi mai interesantă. Însă „Cubul de zahăr” i-a plăcut, pentru că era roman. Pentru el cuvântul „scriitor” suna mai bine, decât cuvântul „poet”. Poezia i se părea un fel de distracție. Doar când am început să public povestioare și povești, a crescut simpatia tatălui față de mine”, accentuează scriitorul, cu un zâmbet discret.

După aceasta, a înțeles că vin niște ani, în care trebuie să-și asume puterea cuvântului. „Câteodată poți să uiți și să-l ierți pe cel care ți-a dat o palmă, dar pe cel care ți-a spus un cuvânt dureros și nedrept nu-l vei uita niciodată. Adică, puterea cuvântului poate fi distructivă, dar, în același timp, și sublimă. Nu degeaba, la împărtășanie sau pe patul de moarte, ne cerem iertare și pentru cuvintele pe care le-am spus, nu doar pentru faptele pe care le-am făcut. Oh, Doamne, un scriitor trebuie să-și ceară iertare pentru atâtea cuvinte scrise în cărțile sale! De aceea, în măsura atenției și puterii, trebuie să nu lași cuvântul să-ți scape de sub control. De altfel e prăpăd”, consideră interlocutorul nostru.

„Dacă o să rămână ceva după mine, va fi Cubul de zahăr”

Spre deosebire de alți oameni de creație, Nicolae Popa recunoaște fără menajamente care dintre cărțile sale îl reprezintă cel mai mult. Este vorba despre același roman „Cubul de zahăr”, care a apărut în trei ediții și la care a început să lucreze încă din facultate. „În acest roman, nu veți găsi o frază care să nu fie trecută prin mine. Cine va citi ultima ediție, îl va descoperi, de fapt, pe Popa. „Cubul de zahăr” însumează tot ceea ce poate cuprinde o carte structurată după toate regulile unei scrieri profunde - ceea ce un scriitor trebuie să lase după el. Cred că, dacă o să rămână ceva după mine, va fi acest roman”, a subliniat prozatorul.

Și-ar fi dorit ca lansarea antologiei „O mie de ani cu fața la soare” să aibă loc la schitul din s. Oricova, r-nul Călărași, ridicat de colegul său, scriitorul și ieromonahul Savatie Baștovoi. Însă condițiile meteorologice neprielnice i-au jucat festa, căci, pe timp de ploaie, o porțiune de drum spre schit este inaccesibilă. Astfel, evenimentul a avut loc la Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chișinău. „Până în prezent nu am luat nicio poezie, ca să o pun dintr-o carte în alta, deoarece cărțile mele sunt făcute fiecare cu o anumită stare de spirit și cu o anumită idee. Ele au apărut o dată la zece ani și, dacă amestec versurile din volumul „Lunaticul nopții scitice” (1995) cu cele din „Careul cu raci” (2003), e cam absurd. În schimb, antologia îmi permite acest lucru. În această carte, veți găsi și câteva poezii din volumul „Mitrofan plângăciosul”, care încă nu a apărut”, a concretizat poetul.

Ne mai spune că, după ce a lansat cele trei microromane pentru copii și adolescenți: „Balcoane pentru elefanți”, „Marele Ciulică” și „Ghiozdanul zburător”, fiind inspirat de interesul cititorilor față de personajele sale, lucrează acum la cel de-al patrulea roman pentru copii, care se va intitula „Vacanțele ghiozdanului zburător”.

Urmărit de cifra 13

Deși s-a născut pe 13 februarie și această cifră l-a urmărit mereu, Nicolae Popa spune că a trăit șase decenii fericite. „De când eram student și mergeam la cules struguri, dacă trăgeam la sorți, întotdeauna îmi cădea rândul cu numărul 13. Apoi a venit timpul să-mi iau apartament și m-am ales cu nr. 133, iar numărul ordinului era 13. Și când mi-am înregistrat numărul de înmatriculare al mașinii, mi-au adus numărul 13. Nu sunt supărat pe această cifră”, ne asigură el. Scriitorul regretă doar că nu s-a făcut pădurar și speră că, după ce se va pensiona, va avea posibilitatea să-și atingă visul, deoarece „pădurea din spatele casei părintești parcă mă așteaptă”.

Dacă ar fi să se întâlnească astăzi cu micuțul Nicolae Popa de la vârsta de 10 ani, nu i-ar da sfaturi moralizatoare, ci doar i-ar recomanda să facă mai mult sport. „Pe măsură ce trec anii, ori simți că n-ai făcut sport la timp, ori că n-ai făcut lecturi la timp. Cu cititul pare-mi-se că m-am descurcat, dar cu sportul nu prea”, surâde el cu un pic de regret pe buze.

„Pentru noi, Unirea s-a produs”

Încercăm să discutăm despre politică și scriitorul își amintește de sfârșitul anilor ‘80, când a început lupta de eliberare națională. „Generația mea - mă refer la Emilian Galaicu-Păun, Valeriu Matei, Vasile Gârneț, Lorina Bălteanu, Vsevolod Cernei și alții - a avut înainte nume mari, precum Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leo Butnaru, Iulian Filip, Marcela Benea, Vasile Romanciuc, care pe atunci erau în culmea afirmării și aveau o asemenea notorietate, încât nouă ne-a fost foarte greu să intrăm în competiție firească. În 1985, a venit Gorbaciov cu perestroika și alte evenimente, care ne-au surprins neafirmați, în timp ce ei erau la toate evenimentele, TV-uri și proteste, și și-au asumat responsabilitatea socială de a conduce masele. Cei din generația noastră nu ieșeau pe scenele mari, pentru că nu eram suficienți de cunoscuți și nici nu aveam experiența necesară. Ni se spunea pe nedrept că am fi rămas prin biblioteci, dar tribunele erau ocupate și noi nu aveam nesimțirea și nici nu meritam să venim cu experiența noastră minimă și să chemăm zeci de mii de oameni după noi”, mărturisește Nicolae Popa.

În schimb, adaugă scriitorul, astăzi, membrii generației sale nu sunt mai puțin integrați în literatura română, deoarece toate revistele literare de peste Prut le acordă atenție, iar editurile din România le solicită manuscrisele pentru editare. „În acest sens, pentru noi, Unirea s-a și produs, căci nu mai facem deosebire între aici și dincolo”, ne-a asigurat Nicolae Popa, când l-am întrebat de ce încă nu avem o Românie Mare.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus