Timpul.md

Atitudini 17 Februarie 2014 | 06:15

Premianți care te pot surprinde

De cele mai multe ori când aud că cineva a luat un premiu baban, strâmb din nas. Nu am încredere în premianți. Mi se pare întotdeauna, din cauza experienței noastre, că premiul acela are și o altă motivație decât cea strict calitativă.

Așa am ajuns să cred că și Nobelul se dă pe criterii politice. Apoi pe calcule: vârsta autorului, unde nu s-a dus un premiu etc. De aceea când a luat Herta Muller, fosta timișoreancă şi actuala cetățeană a Germaniei, premiul Nobel pentru literatură, mi-am spus: au împuşcat doi iepuri, au dat şi României, şi Germaniei în acelaşi timp. Din acel moment mi-am pierdut speranţa că Mircea Cărtărescu va mai lua vreodată Nobelul.
În 2012 se anunţa o competiţie serioasă. Iar în cap de listă apăreau trei scriitori asiatici: poetul sud-coreean Ko Un, romancierul japonez – poate cel mai cunoscut – Haruki Murakami şi romancierul chinez Mo Yan.

Citisem câteva poezii în engleză ale lui Ko Un care mi-au plăcut foarte mult. Apoi mi-am spus că pe lângă faptul că e născut în 1933, mai e şi conflictul cu ţara- soră şi vecină, Coreea de Nord, aşa că am pariat pe el. Murakami e născut în 1949, deci prea tânăr, iar de Mo Yan nici vorbă! Ce ar putea scrie atât de înmărmuritor un chinez din 1956. Mai tânăr decât tata cu zece ani.

M-am uitat la transmisia live de pe Internet. Mo Yan a luat Nobelul! Imediat au apărut bârfe la nivel internaţional: băiatul acesta a luat premiu de încurajare pentru chinezi. Aşa că am devenit şi mai curioasă. La scurt timp am găsit o carte tradusă la Humanitas. Cea mai cunoscută carte a sa: Sorgul roşu. Un fel de cronică de familie, axată pe bunici. La început nu îmi dădeam seama ce face. Pagini aproape patetice, de exaltare filială, şi brusc, după 30 de pagini, dărâma totul. Nu îmi dădeam seama dacă e chiar atât de bun încât să construiască totul cu intenţie. La final m-am lămurit.

Aşa era! O carte colosală.

Am luat de la bibliotecă şi a doua traducere din Mo Yan, cu un titlu superb: Obosit de viaţă, obosit de moarte. O construcţie foarte inteligentă, care i-a permis să ia în răspăr comunismul, fără să fie tras la răspundere. Un ţăran bogat ucis de comunişti se reîncarnează: în măgar, în taur, în porc, în câine, în maimuţă, iar la final – din nou în om. Fiecare reîncarnare pare un roman aparte, iar ca cititor nu îţi dai seama de cine te îndrăgosteşti mai tare: de Ximen Nao măgarul sau de Ximen Nao porcul. Cartea, avându-l ca protagonist pe acel ţăran ucis, care e extrem de arogant şi egoist, îi dă spaţii autorului să îşi reverse furia pe călăii săi comunişti.

Am citit pe nerăsuflate cele două romane. Unul peste 500 de pagini, celălalt de vreo 750. Sunt incredibil de bune. De Nobel, fără discuţie. Fascinante, unice, şi – mai ales – fără să semene unul cu celălalt. Originalitatea, spontaneitatea şi aproape nebunia lui Mo Yan mi-au dat curaj şi speranţă în viitorii premiaţi. Nu ştiu dacă a influenţat decizia vreun factor extern (politic sau social), dar ştiu că în anul 2012 la Stockholm s-a ţintit corect.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus