Timpul.md

Actualitate 20 Iunie 2018 | 14:07

Protejarea excesivă a copilului reprezintă un pericol pentru viitorul său

Hipertutelarea copiilor, manifestată prin afecțiune și îngrijorări excesive, poate avea consecințe negative. Ajunsă la maturitate, persoana poate întimpina dificultăți de integrare socială. Există riscul să se asocieze unor grupuri nepotrivite, care pot decide pentru ea şi îi oferă o senzație de protecție asemănătoare cu senzația oferită de părinți în copilărie. Contactată de IPN, psihologul Tatiana Goraş spune că motivele hipertutelării sunt diferite, la fel ca și consecințele pe care le poate avea.

Motivele de bază sunt lipsa încrederii în acțiunile copilului, dar și dorința de a-l proteja. Un alt motiv ar fi că și părinții în copilărie au fost hipertutelaţi şi, la rândul lor, fac același lucru. Hipertutelarea începe să se manifeste de la o vârstă foarte fragedă, de la 3-4 ani, și se poate extinde până în adolescență, uneori chiar până la maturitate, iar efectele pot fi observate mai târziu. „Efectele hipertutelării nu pot fi observate, de regulă, în copilărie, dar se acumulează în interior şi răbufnesc în adolescență, atunci când copilul se simte mai mare şi simte că poate avea propria opinie, că poate decide singur ce să facă, unde să meargă”, menționează psihologul.

Tatiana Goraş spune că un copil nu își formează abilitatea de a decide independent atunci când toate deciziile le ia părintele. De multe ori părinții au senzația greșită că știu cel mai bine ce este important pentru copil și nu-i ascultă dorințele, îl lipsesc de comunicare și nu reușesc să stabilească o relație de încredere cu el. Odată cu maturizarea, copiii încep să cunoască lumea, să-şi descopere interesele, pasiunile, să-şi facă noi prieteni şi în momentul în care intervin părinții pentru a-i controla apar conflicte, certuri sau se poate întâmpla chiar copilul să plece de acasă pentru mai mult timp fără să anunțe părinții, explică Tatiana Goraş.

Pentru a evita astfel de situații, unii părinți frecventează cursuri înainte să apară copiii, pentru a dobândi mai multe cunoștințe cu privire la procesul educaţional. „Copiii au nevoie de comunicare şi înțelegere. Petrecerea a cât mai mult timp împreună, jocurile educaționale, înțelegerea intereselor şi dorințelor copilului, atitudinea de respect şi încredere față de alegerea lui – poate contribui la dezvoltarea unui copil echilibrat, armonios, sănătos”, conchide specialistul.

Zinaida Gribincea, psiholog şi profesor universitar, afirmă că este incontestabil faptul că părinții au un rol esențial în dezvoltarea personalității copilului prin oferirea unui model comportamental şi cultivarea unor valori esențiale pentru evoluția ulterioară a acestuia. Uneori, din prea multă dragoste, părinții au tendința de a fi excesiv de protectori în raport cu copiii, fiind ghidaţi de percepția greșită că pot preveni ori diminua orice experiență neplăcută de viață în care poate fi, eventual, implicat copilul. Anume în acest context putem vorbi despre tutelare excesivă.

Este firesc că la o anumită vârstă, în copilărie, părintele să manifeste un comportament protector față de copil, până acesta însușește cele mai elementare reguli, norme de comportament, iar ulterior această influență, dacă este exagerată, poate avea şi consecințe negative, explică Zinaida Gribincea.

„Protecția exagerată din partea părinților poate constitui un impediment în calea dezvoltării armonioase a copilului. Copilul, în situații atipice de viață, va aștepta intervenția părintelui, ca salvator şi substituent ori chiar responsabil de acțiunile sale. În acest caz, hipertutelarea aduce un prejudiciu enorm copilului prin faptul că acțiunea educativă a părintelui reduce șansele copilului de a încerca, de a greși şi de a însuși anumite lecții”, mai spune psihologul.

Zinaida Gribincea, care este și profesor universitar, menționează că această strategie relaţională este aplicată, uneori, şi de către profesori, care, din exces de jale ori din alte considerente, îi stimulează pe anumiți copii în defavoarea altora, în acest caz fiind vorba, desigur, despre anumite erori în relația profesor – elev/ student ori despre o deformare profesională în ceea ce-l privește pe profesor, care generează efecte profunde şi de lungă durată asupra copilului. Exact ca şi în cazul părintelui, dacă profesorul are un comportament preferențial, protector față de anumiți copii, el demonstrează, de fapt, un model relațional disfuncțional, care poate crea ulterior copilului un complex de superioritate, poate diminua potențialul creativ al acestuia sau poate influența capacitatea copilului de a lua decizii şi de a avea o poziție adecvată în raport cu evenimente, fapte și oameni.

Sursa: ipn.md

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus