Știind că e un scriitor aplaudat la scară largă de critici și cititori, pot spune că am fost dezamăgită. Când citești un roman de dimensiunea „Fraților Karamazov”, așteptările sunt uriașe. Uneori ești mulțumit, alteori de-a dreptul încântat. Toba de tinichea a lui Gunter Grass mi-a provocat o astfel de încântare. În schimb, romanul lui „Franzer” a fost un fel de 1Q84 al lui Haruki Murakami. Un cărțoi pentru a cărui lectură nu m-am simțit recompensată. O poveste care m-a făcut să uit că, undeva departe, îmi plăcuse mult Murakami.
„Purity” e un roman extrem de bine scris. Și cred că acesta este și meritul lui Franzer. Poate să scrie bine despre orice. Chiar și atunci când linia subiectului e aproape o telenovelă: fata care nu își cunoaște tatăl, dar pe care vrea să îl găsească; crima „de serviciu” ca să se atingă steluța de rating; iubirile obsesive; răzbunări perverse (Andreas Wolf care speră să o cupleze pe fată cu propriul ei tată necunoscut); sinucideri etc. Dar bineînțeles, peste toate, ca telenovela să fie reală, apare stereotipul clasic: fata săracă, vai de ea, care se dovedește a fi miliardară.
Tocmai subiectul m-a deranjat. Citeam cu interes primele zeci de pagini, cu squaturi și joburi imposibile, cu viața nu tocmai vis american, când – hop – apare Andreas Wolf cu crima. Am simțit în acel moment o dezamăgire de care nu am reușit să mai scap până la finalul romanului. E o problemă la mulți scriitori americani: să scrie despre miliardari, crime și alte linii destul de depărtate de viața celor mai mulți dintre noi.
Dar, cum am spus deja, cred că secretul lui Franzer nu stă în ce scrie, ci în cum scrie. Tocmai de aceea reușește să își adune cititori din toate categoriile. Și pe cei care sunt înnebuniți după subiecte „tari”, și pe cei preocupați de tehnica literară. Nu spun în niciun caz că romanul lui Franzer nu merită citit, dar din punctul meu de vedere, într-o listă de priorități, nu ar trebui să fie cap de afiș.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
