Timpul.md

Constantin Tănase 25 August 2015 | 07:13

Râsul de la televiziune

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000

Spuneți-mi, rogu-vă, onorați prieteni cititori: ați văzut, de când sunteți, vreo icoană în care Dumnezeu, Iisus Hristos, Preacurata Fecioară Maria, sfinții apostoli și toți ceilalți sfinți să râdă sau măcar să zâmbească? Ați văzut vreo icoană unde, să zicem, Dumnezeu să fie zugrăvit tolănit pe un nor, hlizându-se la îngeri, cu gura până la urechi? Sau pe Iisus Hristos spunând anecdote ucenicilor Săi? Pe toate icoanele sfinții sunt zugrăviți cu chipuri care exprimă un echilibru perfect – fețe calme, concentrate, luminate de o blândă și miraculoasă lumină, de o taină interioară.

Desigur, râsul exprimă sănătatea sufletului și a trupului nostru, dar și sărăcia spiritului și a minții. Există în acest sens o expresie populară adâncă: râde ca prostul. Unui om de nimic i se spune râs: râsul râde. Observați: râde nu deșteptul, dar prostul, râsul. Problema râsului e simțită numai la prima vedere: în realitate, chestiunea e cu mult mai profundă. Există studii științifice foarte serioase în care se cercetează cu metode științifice tipologia râsului. Nu voi vorbi însă despre ele, deoarece mă tem că o să lăsați cititul și o să mă înjurați că o fac pe deșteptul. Dar eu tare mai vreau ca să duceți la bun sfârșit lectura acestor rânduri.

Drept să vă spun, mie îmi trezesc unele bănuieli acel soi de oameni care permanent chicotesc, se hlizesc și se rânjesc de parcă în fiecare zi, de câteva ori, le fată joiana. Când începi a discuta, îți dai seama, după prima propoziție spusă de ei, că poporul a avut dreptate când a compus acele expresii adânci… N-aș dori, însă, să îngustez problema, s-o reduc numai la râs, fiindcă și cântecul te cam pune pe gânduri, când nu-i la locul lui. Să zicem, dacă cineva din familie e bolnav de gripă, chiar dacă te umflă cântecul, te abții, îl lași pentru altă dată, când aceluia îi va trece gripa. Dar când o țară-i bolnavă?

Vă spun toate acestea pentru că, urmărind unele canale tv, constat: cu cât e mai mare jalea într-o țară, cu atât la tv-urile lor se glumește mai porcos și se cântă mai zgomotos. La TV București, de pildă, se glumește așa, de parcă întregul popor român este un obsedat sexual. La TVM-ul nostru se râde mai puțin și mai decent, în schimb se cântă abundent – ore întregi se suflă în fluier ori se urlă vocal-nazal. Când nu se suflă și nu se urlă, apar cei (cea, cel, cele) de la „Intersecții” și nu dispar până nu te lasă lat și negru de râs.

Eu nu zic, ferească Dumnezeu, să nu râdem și să nu cântăm și noi la tv, iar emisiunile de acolo să fie ca sfinții din icoane. (Observați, eu nu mă bag în politică și nu întreb a cui e televiziunea – a lui Lucinschi sau a lui Diacov?). Eu nu zic că TVM-ul nostru nu are emisiuni serioase. Dar de ce când privești și aceste emisiuni serioase, totuna te umflă râsul, ca pe proasta cea în târg? Adică, de ce e atâta râs la televiziunea noastră?

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus