Timpul.md

Moldova 27 Iulie 2020 | 10:02

Reizbucnirea conflictului din Nagorno-Karabakh: de ce nu a fost soluționat până în prezent?

 

În data de 12 iulie, regiunea Nagorno-Karabakh a fost marcată de cea mai violentă confruntare între soldații armeni și azeri după reizbucnirea conflictului din aprilie 2016. Aceste lupte recente s-au soldat cu moartea a 12 soldați azeri, inclusiv un general, și 4 militari armeni. Ambele părți se acuză de declanșarea violențelor, însă, cert este că acest teritoriu, controlat de facto de Armenia, aparține de jure Azerbaidjanului, iar cetățenii azeri, în ciuda pandemiei, își doresc mai mult ca niciodată să redobândească acest teritoriu prin orice mijloace, inclusiv cu forța. Deși protestele au încetat în Azerbaidjan, diaspora azeră din Ungaria, Austria, Germania și Republica Moldova s-a mobilizat în stradă, militând împotriva acțiunilor violente din Nagorno-Karabakh.

Ca de fiecare dată, după escaladarea situației din regiune, comunitatea internațională (UE, SUA, Rusia, Turcia) a îndemnat țările implicate în conflict să dea dovadă de calmitate și să renunțe la violențe. După mai mult de 30 ani, însă, acest conflict nesoluționat rămâne activ, existând oricând riscul de a reizbucni.

Geneza și evoluția acestui conflict nesoluționat

Conflictul din Nagorno-Karabakh datează din perioada Uniunii Sovietice, mai exact din 1923 când URSS realiza diverse politici de metisare a populației și de mutare în masă a unor grupuri etnice, acțiuni ale căror efecte s-au răsfrânt în timp asupra securității statelor și cetățenilor. Prin prisma acelor politici s-a hotărât crearea pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan a unei regiuni cu statut autonom, Nagorno-Karabakh, populată în majoritate de armeni. În perioada sovietică, tensiunile interetnice au fost ținute sub control, dar în 1988, atunci când URSS se îndrepta spre destrămare, iar fostele republici se pregăteau să își declare independența, Nagorno-Karabakh a solicitat să devină parte a Republicii Sovietice Socialiste Armenia, deși legal aparținea de Azerbaidjan. Aceste acțiuni au fost susținute de Armenia, fapt care a condus la declanșarea conflictului între Baku și Erevan. Disputele teritoriale s-au intensificat în anul 1992, încheindu-se în 1994 prin ocuparea Nagorno-Karabakh de către Armenia. Azerbaidjan a pierdut controlul asupra acestui teritoriu, iar peste 600.000 de etnici azeri au fost forțați să plece din Karabakh, în timp ce alți peste 300.000 de etnici armeni care locuiau în Azerbaidjan au fost strămutați în Armenia.

După înghețarea conflictului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a înființat Grupul de la Minsk, co-prezidat de Franța, Rusia și SUA, în vederea negocierii unei soluții pașnice. Totuși, prezența Rusiei în această structură de mediere a conflictului ridică semne de întrebare privind posibilitatea identificării unei soluții viabile pentru rezolvarea acestuia, având în vedere relațiile apropiate dintre Erevan și Moscova. Relația dintre cele două state a început în 1828, după războiul ruso-persan când Armenia de est, o națiune creștin-ortodoxă a fost cedată Rusiei, iar în perioada sovietică legăturile acestora s-au consolidat. Astfel, prezența bazei militare rusești pe teritoriul armean, accederea Armeniei în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) și în Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) subminează calitatea Rusiei de mediator în acest conflict. În acest context, legăturile dintre Baku și Moscova sunt mult mai distante, limitându-se la cooperarea în sectorul economic și militar, Rusia fiind unul dintre furnizorii principali de armament ai Azerbaidjanului.

Abordarea ambivalentă a Rusiei în această dispută, revendicarea atât de azeri, cât și de armeni a dreptului istoric asupra Nagorno-Karabakhului, transformă acest conflict în ceva mai mult decât un conflict interetnic post-sovietic.

Deși pentru mai mult de un deceniu conflictul a fost înghețat, evenimentele actuale și cele din ultimii ani au demonstrat că războiul dintre Armenia și Azerbaidjan poate reizbucni oricând. În anul 2015 lucrurile au escaladat, având loc mai multe incidente în Nagorno-Karabakh care s-au soldat cu moartea a 41 de militari armeni și azeri. În data de 2 aprilie 2016, la diferență de un an și la o zi după ce vicepreședintele SUA, Joe Biden, a avut întrevederi separate cu președintele azer, Ilham Alyiev și președintele armean, Serzh Sargsyan, conflictul a reizbucnit. Războiul de patru zile, cel mai grav după încheierea conflictului din 1994, soldat cu moartea a aproximativ 75 de soldați și câțiva civili a generat reacții la nivel internațional. Președintele rus a purtat discuții telefonice cu omologii săi din cele două state implicate în conflict, urmărind consolidarea poziției sale în calitate de principal mediator din Grupul de la Minsk. În cadrul unei reuniuni la Geneva, Franța și SUA au îndemnat părțile să adopte măsuri pentru reducerea tensiunilor, iar Iran și-a exprimat îngrijorările vis-a-vis de cele întâmplate, întrucât în timpul conflictului câteva rachete au ajuns pe teritoriul său. Președintele Turciei, Recep Erdogan, un apropiat al președintelui azer a profitat de aceste circumstanțe, exprimându-și sprijinul pentru Azerbaidjan în eforturile sale de recuperare a Nagorno-Karabakh.

Până în prezent, s-a dovedit că activitatea de mediere desfășurată de Grupul de la Minsk al OSCE a contribuit la încheierea acordurilor de încetare a focului, însă nu și la identificarea unei propuneri viabile care să fie acceptată de ambele părți, în vederea soluționării conflictului.

Dimpotrivă, cele două state implicate în conflict își legitimează acțiunile în conformitate cu două principii de drept internațional. Armenia susține că soluționarea conflictului trebuie să se bazeze pe dreptul poporului la autodeterminare, iar Azerbaidjan militează pentru integritatea teritorială a statului, susținând că disputa poate fi soluționată printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care să prevadă retragerea imediată și necondiționată a trupelor armene din Azerbaidjan.

De ce Nagorno-Karabakh rămâne un conflict cald?

Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan asupra Nagorno-Karabakh este monitorizat la nivel internațional de OSCE, care în 1994 a înființat Grupul de la Minsk. Co-președinții grupului – Statele Unite ale Americii, Rusia și Franța – au fost numiți în 1997, cu scopul de a oferi sprijin părților implicate și de a facilita procesul de rezolvare a conflictului. În noiembrie 2007, au fost înaintate cele mai recente propuneri de către co-președinții grupului pentru soluționarea diferendului, lansând așa-numitul document de la Madrid, unde au fost propuse câteva principii de bază, care, dacă ar fi asumate de ambele părți, ar permite identificarea unei soluții care să asigure pacea, stabilitatea și prosperitatea pentru Armenia, Azerbaidjan și Nagorno-Karabakh. Cu toate acestea, părțile implicate în conflict nu au reușit să ajungă la un consens nici până în prezent.

Pe fondul militarizării sporite a celor două state implicate în conflict, în ultimii ani au avut loc frecvent incidente în Nagorno-Karabakh. Deși de fiecare dată când lucrurile au escaladat, co-președinții Grupului de la Minsk s-au implicat în încheierea unui acord de încetare a focurilor, totuși, izbucnirea recentă și cea din ultimii ani subminează eforturile de mediere ale Grupului.

Unul dintre motivele pentru care această dispută s-a prelungit pentru o perioadă atât de lungă ține de faptul că părțile acestui conflict insistă asupra unor poziții contradictorii. Pe de o parte, Azerbaidjan perseverează pentru reintegrarea sa teritorială și pe de altă parte, Armenia militează pentru respectarea dreptului la autodeterminare a Nagorno-Karabakh. Experții azeri critică statele din Grupul de la Minsk că acționează după standarde duble, deoarece co-președinții evită să spună cine este agresorul care a ocupat cu forța 20% din teritoriul Azerbaidjanului. O altă nemulțumire a autorităților azere ține de faptul că acești co-președinți nu vin cu o poziție unică, consolidată, însă consideră că Armenia și Azerbaidjan ar trebui să rezolve această problemă împreună. Rolul co-președinților este de a media și sugera propuneri de soluționare a diferendului, nu de a impune, iar asumarea principiilor de la Madrid ar reprezenta primul pas în vederea elaborării unui plan de soluționare a conflictului.

Un alt motiv pentru care rezolvarea acestui conflict a fost tergiversată ține de abordarea diferențiată a co-președinților Grupului de la Minsk față de statele implicate în conflict.

Un rol important, în acest sens, i-a revenit Federației Ruse, principalul mediator care a urmărit să joace un rol dominant în această dispută. Deși Rusia nu își dorește escaladarea confruntărilor, este îndoielnică voința sa de soluționare a conflictului, întrucât Nagorno-Karabakh reprezintă cea mai importantă pârghie a Rusiei în Caucazul de Sud. Moscova susține că încearcă să ducă o politică de imparțialitate față de Armenia și Azerbaidjan. Cu toate acestea, este evident că Rusia este aliatul strategic al Armeniei. Aceasta deține două baze militare în Armenia, furnizează armament la prețuri avantajoase și, în plus, cele două țări sunt membre ale Tratatului de Securitate Colectivă și ale Uniunii Economice Eurasiatice. Pe de altă parte, relația Rusiei cu Azerbadjan se limitează la industria de apărare, Moscova fiind unul dintre furnizorii de armament ai azerilor, fapt care nemulțumește Armenia. Drept urmare, Rusia a reușit să se impună ca un actor regional important pentru cele două părți implicate în conflict, profitând de pe urma legăturilor dezvoltate.

Statele Unite ale Americii și-au menținut poziția de mediator între părțile implicate în conflict, în ciuda faptului că diaspora armeană a încercat prin intermediul acțiunilor de lobby să influențeze politica SUA față de acest conflict. În anul 2012, câteva state din SUA – California, Georgia, Hawaii, Louisiana și Rhode Island – au recunoscut Nagorno-Karabakh drept republică independentă conform principiului autodeterminării popoarelor. Totuși, acțiunile acestor state individuale nu au statut legal, deoarece doar guvernul federal al SUA are capacitatea de a oferi o asemenea recunoaștere, iar SUA sprijină integritatea teritorială a Azerbaidjanului și nu recunoaște independența teritoriului autoproclamat.

Inclusiv diaspora armeană din Franța a încercat să influențeze poziția oficială a acestui stat care face parte din Grupul de la Minsk. În acest sens, au existat situații în care autoritățile din orașele franceze cu diasporă armeană au semnat declarații de prietenie cu alte localități din regiunea disputată, Nagorno-Karabakh, în detrimentul poziției oficiale a Franței față de acest conflict, care promovează integritatea teritorială a Azerbaidjanului. Deși acțiunile diasporei armene nu au consecințe directe și legale, astfel de situații subminează credibilitatea Grupului de la Minsk în soluționarea acestui conflict.

În contextul în care diaspora armeană încearcă să joace un rol semnificativ în influențarea procesului de soluționare a diferendului, după obținerea independenței, Baku s-a angajat într-o luptă diplomatică cu scopul de a convinge Occidentul să recunoască ocuparea ilegală a Nagorno-Karabakhului de către Armenia. Comunitatea internațională a început să acorde o importanță mai mare conflictului după ce a apreciat potențialul Azerbaidjanului în această regiune, cu precădere în domeniul energetic.

În ciuda angrenării Azerbaidjanului în inițiativele desfășurate de Uniunea Europeană, Bruxelles a evitat să trateze conflictul din Nagorno-Karabakh la fel de intens după cum s-a întâmplat în cazul altor state din Parteneriatul Estic (PaE), cum ar fi Moldova, Georgia sau Ucraina. Din acest motiv autoritățile azere au încercat să pună presiune pe reprezentanții UE, susținând că dau dovadă de o abordare duplicitară, promovând, în același timp, dreptul pentru integritatea teritorială și dreptul la autodeterminarea populației. Cu toate acestea, ambele state implicate în conflict sunt țări partenere PaE, iar obiectivele inițiativei se axează pe alte domenii vitale pentru buna dezvoltare a statului. Indirect, pe termen mediu și lung, acestea pot avea impact pozitiv asupra soluționării conflictului, iar Uniunea Europeană preferă să acorde sprijin în această direcție, evitând să apere sau să acuze un stat sau altul. Mai mult, UE susține eforturile și propunerile Grupului de la Mink promovând, în mod special, implementarea principiilor de la Madrid.

Datorită sporirii importanței acestei regiuni din punct de vedere strategic și, în mod special, a Azerbaidjanului – principala cale de acces pentru Uniunea Europeană în regiunea caspică și Asia Centrală – Baku susține iminența implicării UE în acest conflict. Acest fapt este întărit de ideea că Nagorno-Karabakh reprezintă o amenințare la adresa securității transportului de energie din Azerbaidjan în Europa, în contextul în care resursele de energie din regiunea Mării Caspice sunt considerate o alternativă sustenabilă pentru diversificarea furnizorilor de gaze ai UE. În prezent, Azerbaijan asigură 5% din cererea de gaze a UE, iar la finalul anului 2020, când Coridorul de Gaze Sudic (CGS) va deveni operațional, Azerbaidjan va exporta suplimentar 10 miliarde metri cubi de gaze anual, cu posibilitatea de a crește producția până la 20-30 miliarde mc. Pe termen lung, CGS alcătuit din conductele Trans-Anatoliană (TANAP) și Trans-Adriatică (TAP) care vor transporta gaze azere prin Georgia și Turcia către Europa, respectiv în Grecia, Albania, Italia și Bulgaria pot acoperi aproximativ 20% din necesarul european de gaze, reprezentând a 4-a axă de diversificare a furnizărilor de gaze în Europa, după coridorul de nord din Norvegia, coridorul de est din Rusia și coridorul mediteranean din Africa.

În acest context, Azerbaidjan este perceput, pe de o parte, drept un partener strategic pentru atingerea obiectivelor de diversificare și securitate energetică a Uniunii Europene și, pe de altă parte, un concurent al Federației Ruse în monopolizarea pieței energetice europene.

Concluzie

Escaladarea recentă a conflictului din Nagorno-Karabakh reprezintă o dovadă în plus a faptului că actualul format de soluționare a conflictului, unde Rusia rămâne actorul dominant cu ambiții de a-și extinde pârghiile asupra țărilor implicate în conflict, nu va contribui, pe termen mediu sau lung, la rezolvarea acestui conflict. Dimpotrivă, materializarea Coridorului de Gaze Sudic și creșterea importanței Azerbaidjanului în relațiile energetice cu Uniunea Europeană, ne determină să luăm în considerare, pe viitor, o poziționare mai agresivă a Moscovei față de Baku.

Autor: Sabina Strimbovschi / https://www.contributors.ro/ 
Sabina Strîmbovschi este consilier în domeniul afacerilor externe. În anul 2018 a obținut titlul de doctor în Științe Politice, în cadrul SNSPA, cu teza „Competiția geopolitică dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă în contextul vecinătății comune”

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus