Timpul.md

Actualitate 11 Februarie 2020 | 00:14

România și Basarabia. Comunismul nostru și comunismul lor (observatorcultural.ro)

Știm puține despre Republica Moldova și mare parte din cunoașterea noastră este alcătuită din clișee. 

Unele bune, altele maligne. Folosim cel mai adesea, chiar și la nivel oficial, sintagme prefabricate (cînd ne referim la „frații noștri de peste Prut”, la unirea care va avea loc în cadrul Uniunii Europene etc.) pentru a lăsa impresia că ne-am făcut datoria, dar adevărul e că sîntem străini de realitățile de acolo. De cele actuale, ca și de cele din trecutul apropiat. Pămîntul acela, cu oamenii lui, a fost prea multă vreme rupt de țară ca să mai putem avea un sentiment real al comunității. Să nu ne mințim: oricît de frați ne-ar fi, ei sînt ei și noi sîntem noi. Nu doar istoria Basarabiei e intim și dramatic legată de aceea a Rusiei, cu diferitele ei avataruri imperialiste, ci și civilizația, mentalitățile, codurile sociale, cultura chiar. Ceea ce s-a plămădit în cîteva secole ca o realitate eteroclită nu poate fi grefat deodată în cadrul unui alt organism cultural sau identitar. Oricît de români ar fi (și sînt, o bună parte dintre ei), moldovenii de peste Prut nu încetează să aibă propria lor identitate, una accentuată, pe care o resimțim ca alteritate.

„Comunismele“ care ne despart

Panorama comunismului în Moldova So­vietică – recenta sinteză apărută la Editura Polirom și coordonată de Liliana Corobca – este un instrument necesar, care ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine nu doar ceea ce ne leagă, ci, așa cum sugerează și autoarea în prefață, și ceea ce ne desparte. În absența unei gîndiri critice, libere de orice prejudecată, recuperarea spiritului comunitar nu e posibilă. În orice caz, extinderea identitară, nivelarea culturală și de civilizație țin de un proiect care trebuie gîndit și construit meticulos, pornind de la o realitate compozită geopolitică, ideologică, socială și culturală, pe care nu o putem percepe dacă nu cercetăm trecutul.

O parte esențială a acestui trecut este perioada comunistă, care, la o primă vedere, ar fi una comună. Prin internaționalismul său, comunismul ar fi trebuit să ne pună de aceeași parte a baricadei sau măcar a istoriei. De fapt, nu e vorba de comunism, ci de comunisme. Dacă în prima sa parte, cea mai teribilă, a stalinismului feroce, a calchiat sistemul represiv din URSS, cel puțin după 1965, comunismul românesc a fost unul antisovietic sau măcar ne-sovietic. Ceea ce a însemnat adoptarea unui naționalism rigid, degradîndu-se cu timpul pînă la proporțiile unui grotesc faraonic.

Dincolo, în Uniunea Sovietică, comunismul a însemnat în primul rînd deznaționalizare. Naționalism obscen pe de o parte, reprimare brutală a identității naționale pe de altă parte. Domeniul care mă interesează și la care mă pricep, literatura, s-a repliat, a fost instrumentalizat oficial în funcție de aceste interese ale partidelor comuniste din fiecare țară. Prin urmare, pe lîngă atîtea altele, experiențele comuniste nu ne fac părtași ai aceleiași expe­ri­en­țe istorice, ci ne despart. „Prin politicile sale (profund și constant românofobe), comunismul a pus un zid înalt și lung, cît 46 de ani (1945-1991), izolînd și îndepărtînd România de Basarabia. Deși vecine, deși vorbind aceeași limbă, «comunismele» noastre s-au dovedit diferite în foarte multe aspecte, care nu au fost analizate niciodată în plan comparativ“ – scrie coordonatoarea în prefață. Va urma, din cîte știu, și o panoramă a comunismului din România; gîndită pe aceleași coordonate, ea va putea constitui, în sfîrșit, sinteza care pune în oglindă două experiențe traumatizante ale unui popor scindat, sfîșiat, rupt de sine.

Identitatea imperialistă sovietică

Cartea are o structură gîndită să introducă un necunoscător (ca mine, ca tine) în istoria unui fenomen dramatic: e vorba de o regiune smulsă dintr-o țară, devenită apoi provincie a unei federații totalitare, care a suferit tot ceea ce marile imperii comit, în cinismul lor, pentru a-și asigura și menține hegemonia: deportări, politici lingvistice și deznaționalizare, schimbarea sistemului administrativ, a celui educativ, inocularea unor „valori“ și cutume noi etc. Există în panoramă capitole ample, foarte bine documentate, despre perioada țaristă, cînd Basarabia e gubernie, apoi despre intervalul interbelic în care a aparținut României Mari, formarea Republicii sovietice socialiste, marea foamete de după război și schimbările de mentalitate pe care le-a adus, etapa poststalinistă, de la cea hruşciovistă pînă la Perestroika lui Gorbaciov, apoi cîștigarea independenței.

În afara acestor sinteze istoriografice, sînt studii dedicate simbolurilor de stat, instituțiilor, legislației, securității, opoziției față de sistemul sovietic, vieții religioase, politicii lingvistice, științelor, organizării învățămîntului, presei, literaturii, cinematografiei, teatrului, artelor plastice, arhitecturii, dar și sportului, cotidianului sovietic, relațiilor cu țara în perioada comunistă. Nu lipsesc nici cronologiile și capitolele despre receptarea perioadei comuniste, după cum un capitol final se ocupă de Republica Moldova după căderea URSS.

Pe scurt, e o perspectivă de sus, care poate oferi o imagine despre complexitatea fenomenului comunismului într-una din republicile sovietice. Țelul ideologiei a fost acela de a crea o nouă identitate comunitară, aceea a cetățeanului care aparține unui mare imperiu. Și a reușit să o facă, dat fiind că persistă și azi nostalgia după marea Uniune Sovietică, după cum persistă și reflexe sociale și culturale create de imperiu.

Autorii sînt aleși dintre specialiștii cei mai buni din domeniul lor, majoritatea din institutele de cercetare și universitățile de peste Prut. Avantajul e că au acces la documentele sovietice, dar și că au trăit, mulți dintre ei, perioada la care se referă. Istoria trăită e percepută altfel decît istoria reconstituită în arhive. E vorba de Silviu Andrieș-Tabac, Vladimir Bulat, Valentin Burlacu, Svetlana Cebotari, Gheorghe Cojocaru, Iurie Colesnic, Liliana Crudu, Demir Dragnev, Nicolae Enciu, Nicolae Fuștei, Victor Ghilaș, Natalia Grădinaru, Silvia Grossu, Ion Gugeac, Mihai Lescu, Eugen Lungu, Pavel Moraru, Sergiu Musteață, Larisa Noroc, Viorica Olaru-Cemîrtan, Anatol Petren­cu, Ana-Maria Plămădeală, Lidia Prisac, Lili­ana Rotaru, Dumitru Rusu, Ruslan Șevcenco, Maria Șleahtiț­chi, Marius Tărîță, Valentin Tomuleț, Larisa Turea, Mariana S. Țăranu, Octavian Țîcu, Valentina Ursu, Ion Valer Xenofontov. Cel mai în etate e născut în 1936, cel mai tînăr în 1981. Sînt, deci, mai multe generații aduse laolaltă într-o carte, ceea ce e un avantaj. Nu doar metodologic, ci și unul care ține de pluri­perspectivismul mentalitar, de zeitgeist.

O literatură sau două literaturi?

Cum nu mă pricep la multe, mă limitez să comentez ceea ce cunosc cît de cît: literatura scrisă în RSS Moldovenească. Autoarea capitolului este Maria Șleahtițchi, reputat universitar, critic și istoric literar; sinteza ei surprinde atît controlul ideologic drastic asupra literaturii (extrem de dur imediat după război, ca și la noi), dar schițează și o ierarhie valorică plauzibilă. Prima sa întrebare este una legitimă: „Este «literatura sovietică moldovenească» parte a literaturii române?“. Răspunsul nu e deloc simplu. E nevoie de prudență și de multe nuanțe atunci cînd analizăm o literatură care a fost nevoită să supraviețuiască în condiții ideologice toxice, ne avertizează și autoarea. Simpla analiză estetică a textelor nu e suficientă, esteticul trebuie decantat, negociat, conceput sub semnul posibilității sale de a apăra ce mai rămăsese de apărat, valorile prime. Și printre ele era, în imperiul sovietic, identitatea națională.

După 1990, literatura scrisă în Basarabia nu a revenit, cum s-a tot spus, la sînul literaturii române (reiau, în cele ce urmează, cîteva idei schițate într-o prefață la volumul Numele tău de Grigore Vieru – apărut la Editura Cartier, în 2018). Fenomenul se petrece sub ochii noștri abia în ultimii 15 ani, cînd, într-adevăr, putem discuta despre un cîmp literar normalizat, comun, despre o sincronizare reală, în special prin generațiile postoptzeciste. Ade­vărul e altul: critica literară nu a știut ce să facă, acum aproape 30 de ani, cu literatura scrisă în Basarabia, nu a știut unde să o așeze, intuind că e un fenomen aparte, cu o identitate proprie. (E suficient să deschideți Istoria critică a lui Nicolae Manolescu pentru a înțelege neînțelegerea.)

Literatura scrisă în Basarabia era, cu excepția intervalului 1918-1940 (și atunci cu defazaje evidente), ruptă de aceea din țară. În plus, literatura din România avea legături trainice, directe cu modernitatea occidentală (mai puternice chiar și mai sistematice în interbelic decît cele cu scriitorii clasici au­tohtoni), pe cînd cea din Basarabia, care a stat mereu sub vremi, răspunzînd tensiunilor în primul rînd identitare și abia apoi dilemelor estetice ale unui popor cu un destin dramatic, se lăsase influențată de experimentele și diferitele isme ale Vestului în mai mică măsură. De ce? În primul rînd, pentru că o sincronizare estetică era nepotrivită, nu avea nici o justificare și nici o legitimare în plan social; o astfel de literatură a intimității, a autenticității, a virtuozității literare, a solipsismului, a purificării subiectului ar fi fost total străină nevoilor și tensiunilor identitare și politice, sociale ale românilor de dincolo de Prut, abia ieșiți, vremelnic, de sub cizma sovietică.

Prin urmare, deși foloseau aceeași limbă, literatura română din România și literatura română din Basarabia erau două organisme diferite, care cunoscuseră evoluții distincte și traversaseră crize specifice, creîndu‑și fiecare anticorpii necesari vindecării. Pe scurt, în România anilor ’50, chiar și în perioada celui mai crîncen stalinism, identitatea națională, deși trecută în plan secund, nu a fost niciodată amenințată cu dispariția, interzisă, pe cînd între Prut și Nistru românitatea a fost, nu o dată, un cap de acuzare care a putut aduce chiar moartea. E diferența majoră care marchează și statutul, și strategiile și legăturile literaturii scrise în fiecare provincie a românității cu tradiția.

Pentru scriitorii români ieșiți din stalinism, tradiția era mai ales modernitatea, o tradiție estetică, interzisă în „obsedantul deceniu“ de rolul de instrument de propagandă pe care comuniștii i-l imprimau literaturii, pe cînd pentru autorii basarabeni tradiția era în primul rînd aceea cu un mai mare potențial național, deci, prin natura lucrurilor, aceea de inspirație folclorică, arhetipală, rurală, care reprezenta dovada spirituală a vechimii unui popor sugrumat după cucerirea sa și anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist și apoi la cel sovietic. Din această pricină, marea ambiție a literaturii eliberate de sub constrîngerile ideologice a fost, în România, esteticul, pe cînd în Basarabia, naționalul.

Două tipuri de naționalism

Șaizeciștii basarabeni descoperă cu întîrziere tradiția estetică a literaturii române și atunci decupează din ea ceea ce le slujeș­te programul de recuperare a identității naționale. Contactele mai degrabă sporadice dintre scriitorii basarabeni și cei români nu au putut face din literatura basarabeană o parte din literatura română, astfel încît, după ieșirea din comunism, în primă in­stan­­ță s-au resimțit mai puternic diferen­țele decît apropierile. Iar principala diferență era, de departe, cea legată de sensul naționalismului în cele două spații culturale: în România exista o sațietate, ba chiar un dezgust față de fundătura grotescă în care ceaușismul împinsese ideea națională, tarată atît politic, cît și retoric, pe cînd dincolo de Prut lupta pentru românitate nu se încheiase (și nu s-a încheiat nici acum!), iar literatura nu dădea semne a se grăbi să își părăsească pozițiile combatante. În România comunistă, esteticul devenise un instrument de luptă împotriva propagandei, a naționalismului ca ultimă versiune a ideologiei comuniste; în RSS Moldovenească, esteticul era nu un scop în sine, ci un mijloc de a întreține vie conștiința națională într-un stat rusificat, deznaționalizat. Cu astfel de diferențe s-a pornit la drum după 1991, cînd Republica Mol­dova și-a căpătat independența.

După decenii dramatice de deznaționalizare, după crearea „moldovenismului sovietic“, după ani de tatonare și de recuperare discretă a literaturii române, care e în primul rînd o sursă de întreținere a identității naționale, adevărata sincronizare se petrece odată cu unii dintre optzeciști (Emilian Galaicu-Păun, de exemplu) și se definitivează odată cu douămiiștii, perfect adaptați la mediul cultural românesc. Dar și acest fenomen e concurat de un altul, motivat politic și social: persistența unei poezii mesianice, „a atitudinilor civice și patriotice“, o literatură, cum bine observă Maria Șleahtițchi, „ocazională“. Și una, adaug, care poate susține cariere avantajoase, care poate instituționaliza (și anchiloza) scriitori nu lipsiți de talent, care trăiesc într-un trecut de laborator permanentizat.

„Comunismul lor“ și „comunismul nostru“


Nu ascund: am citit lucrarea raportînd permanent ceea ce am aflat la ceea ce știam despre comunismul „nostru“. Com­parația este inevitabilă și e, cred, una dintre mizele echipei coordonate de Liliana Corobca. Una peste alta, Panorama comunismului în Moldova sovietică e o lucrare absolut necesară, care ne poate ajuta să pricepem mai bine ce traume comune avem, cît împărțim din trecutul nostru și ce ne diferențiază. Am observat în ultima campanie electorală că întrebările legate de o „soluție“ pentru „cazul“ Republicii Moldova au revenit sistematic. Basarabia e o rană nevindecată. Și nevindecabilă, dacă nu ne dorim să aflăm cauzele acestei boli. Fără conștientizarea acestor diferen­țe, orice program unionist e doar retorică politicianistă.

https://www.observatorcultural.ro/ 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus