Timpul.md

Media 6 Mai 2011 | 09:25

Românii din Cernăuţi au ajuns… minoritate etnică

(Interviu cu Maria Toacă-Andrieş (foto), colaboratoare la ziarul „Zorile Bucovinei” din Cernăuţi)    Noi, cei de la Facultatea de Litere, în anii ’80 întruchipam o insuliţă de românism într-un Chişinău rusificat, unde serile se bea cafea şi se citea poezie de Eminescu, Coşbuc, Bacovia, Arghezi sau Goga. Maria Toacă, buna noastră colegă de la Cernăuţi, avea un statut special de bucovineancă: înaltă, suplă, deschisă spre comunicare, cu ochi mari, blânzi şi pătrunzători, cu două cosiţe castanii aruncate pe spate. Aşa am cunoscut-o la examenele de admitere şi, de la prima discuţie despre literatură, limba română, aceste idealuri ne-au legat pentru toată viaţa. 

Era omul care găsea cuvinte potrivite şi lămuriri (la orice obiect) pentru toată lumea. Mulţi jinduiau prietenia ei nu doar pentru mintea-i ascuţită, bonomia, corectitudinea, pe de o parte, şi spiritu-i de boemă, pe de altă parte, dar şi pentru faptul că era de la Cernăuţi. Iar acolo se afla o comoară, mai scumpă şi mai deficitară decât aurul - librăria de carte românească. Mulţi s-au pus bine pe lângă Maria ca să meargă în ospeţie la Boian, satul ei de baştină, de unde făceam o raită la magazinul „Drujba” din Cernăuţi, la o depărtare de 20 km. Primele mele dicţionare de limba română (pe care le păstrez până acum) le datorez Mariei. Unele mi le-a dăruit, altele le-am procurat în timpul vizitelor la Cernăuţi.

Având ceva parcă din medalionul dulce al Bucovinei, aducea cu ea un suflu romantic, proaspăt, inspirat într-un Chişinău oarecum frustrat de cerinţele literaturii şi jurnalismului de partid, unde se respira liber doar la bucătării şi în cercurile restrânse de amici. Invidia noastră era şi faţă de norocul ei de a se naşte în comuna Boian, raionul Noua Suliţă, fostă moşie strămoşească a cronicarului Ion Neculce, unde ţăranii (printre ei şi regretaţii părinţi ai Mariei - bunii gospodari şi români Viorica şi Gheorghe Toacă) şi-au păstrat cu demnitate portul popular, tradiţiile şi vorba românească, în pofida vremurilor vitrege. În această comună s-a păstrat ca prin minune Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită între anii 1830-1838 din piatră şi cărămidă în centrul satului, în locul unei alte biserici, care fusese ctitorită de cronicarul Ion Neculce. În biserică a slujit, în perioada martie 1857 - aprilie 1859, preotul Iracle Porumbescu, tatăl renumitului compozitor Ciprian Porumbescu.

Peste ani, draga noastră colegă rămâne fidelă idealurilor româneşti, activând la primul ziar de limba română din perioada postbelică de la Cernăuţi - „Zorile Bucovinei”, care în acest an şi-a sărbătorit al 70-lea jubileu. O aniversare frumoasă a rotunjit şi Maria Toacă-Andrieş, publicistă, traducătoare, o luptătoare pentru Limba Română şi drepturile semenilor ei din regiunea Cernăuţi la studierea în şcoli naţionale, la liberă exprimare şi demnitate de neam. Întâlnindu-ne la Chişinău peste circa 20 de ani, am găsit-o la fel de sinceră, francă şi neclintită în credinţa sa de unitate a românilor.

– Dragă Marie, după facultate, ai revenit la Cernăuţi. Nu regreţi că n-ai rămas la Chişinău?

- Deşi, direct după facultate am venit la Cernăuţi, întoarcerea mea a fost îndelungată şi foarte dureroasă. Mult timp am rămas cu sufletul şi inima la Chişinău. La sfârşitul anilor ’70, la Chişinău erau două-trei publicaţii la care se respira mai liber şi se strecura câte-un firicel de simţ naţional. Tot atât de cert este şi faptul că nu era loc pentru noi la acele publicaţii, precum nici la altele din capitală. Desigur, dacă insistam, diploma cu menţiune îmi permitea să primesc repartizare la muncă în Chişinău, dar pentru mine n-a existat alt drum decât cel spre casă. Datoria morală de a fi aproape de părinţii mei traumatizaţi de pierderea a doi copii le-a înlăturat pe toate. Nu pot să regret ceea ce n-a fost dat să fie.

Mai greu a fost să suport despărţirea de cercul nostru de prieteni. Îmi lipseau toamnele bacoviene, străzile inundate de frunze moarte, aerul rebel al cafenelelor unde cântam în gura mare melodii româneşti. Viaţa îmi părea întunecată de o plictiseală de moarte, fără interminabilele noastre discuţii la flacăra unei lumânări, dar mai ales fără teatru. Plecând la Cernăuţi, mi-a fost dureros să conştientizez că nu poţi schimba lumea doar cu poezia şi filosofia. Mă pomenisem singură, străină şi foarte inutilă într-un oraş rece, ostil cuvântului românesc. Unica bucurie erau plecările dese la Chişinău sau vizitele foştilor colegi şi cunoscuţi de acolo. Desigur, majoritatea venea nu să mă vadă pe mine sau să-mi aline incurabila nostalgie, ci să cumpere cărţi româneşti de la librăria pomenită de tine, să simtă tăinuitul aer eminescian, minunându-se de aura europeană a bătrânei urbe.

N-aş vrea să-ţi spulber iluziile din tinereţe, însă Cernăuţiul nici pe departe nu-i cel de care te-ai îndrăgostit la prima vedere. Paradoxal, acum, deşi n-are aura care te-a fermecat, îmi este totuşi apropiat şi drag. N-aş pleca pentru nimic în lume de aici. Librăria cu literatură românească nu mai este demult. În schimb, avem un monument şi un bust ale lui Eminescu, o Casa Naţională, o Societate a scriitorilor români, o mulţime de societăţi de cultură, care se suspectează şi se împung între ele, un Consulat al României, care ne invită la o cupă de şampanie în zile de sărbători naţionale, organizează manifestări cu respiraţie românească.

Avem multe şi totodată - nimic, pentru că, în loc să ne înmulţim cuceririle, noi ne împăcăm cu mersul înapoi.

- Cum ai reuşit să te menţii la „Zorile Bucovinei”, pe atunci un oficios de partid?

– N-am avut de ales. Era şi acesta un mare noroc - să nimereşti la „Zorile Bucovinei”, unul din puţinele locuri din oraş unde se vorbea româneşte. Când am început să lucrez, aici era un colectiv mare. Toţi care astăzi fac gazetărie în limba română la Cernăuţi, într-un fel sau altul, au trecut prin „Zorile Bucovinei”. Păstrez la casa părintească ziare din primii ani, şi unele schiţe despre „oamenii muncii” chiar le recitesc cu plăcere. Acum n-aş fi în stare să scriu cu atâta sensibilitate despre un mecanizator sau o mulgătoare, dezvăluind universul lăuntric al unor oameni frumoşi la suflet. De fapt, astăzi unde să-i găsim? Nici nu avem nevoie de ei, alergăm după senzaţii tari...

- Actualmente, la Cernăuţi apar mai multe ziare de limba română - „Concordia”, „Arcaşul”, „Plai Românesc” „Libertatea cuvântului”, acelaşi „Zorile Bucovinei”, la care continui să lucrezi. Ce v-a ajutat să supravieţuiţi într-o mică insulă de românism?

- De câţiva ani buni, „Zorile Bucovinei” are sprijin doar de la abonaţi, un sprijin mai mult de natură morală decât materială. Libertatea se plăteşte scump. Sincer vorbind, orice jurnalist ştie că ea nici nu există pentru presă, căci pentru a supravieţui trebuie să te vinzi cuiva, să ai grijă mereu să nu superi pe cineva...

- Câte şcoli româneşti există la ora actuală în Cernăuţi, în regiune? Care e procentul de alogeni şi băştinaşi?

– La Cernăuţi, în centru, este un gimnaziu cu limba română de predare. În suburbii: la Roşa - o şcoală medie, la Horecea şi Roşa Stâncă - câte o şcoală de nouă ani, în care de câţiva ani predomină predarea în limba ucraineană. Până la proclamarea independenţei Ucrainei, adică în perioada sovietică, în regiune erau mai mult de o sută de şcoli „moldoveneşti”, cum li se spunea în acele timpuri. Acum îmi vine greu să numesc cifra precisă, căci în fiecare toamnă numărul lor se reduce. În orice caz, cu un an în urmă, aveam vreo 80 de şcoli în care predarea, excluzând câteva obiecte de studiu (istoria, geografia, pregătirea militară), se făcea în română. În tot mai multe şcoli din localităţi pur româneşti sunt deschise clase cu predarea în limba ucraineană, chipurile, la rugămintea părinţilor. Mai trist decât toate e că asemenea „rugăminţi”, formal, într-adevăr există. Unor părinţi li se pare că odraslele lor vor ajunge direct în parlament sau în capul unor ministere, dacă vor învăţa în ucraineană. Cei mai mulţi însă ajung să-şi caute salvarea în Occident. Pentru a străbate Europa, se zbat să obţină un paşaport românesc, iar de limba română nu au nevoie…

– Cum ai regăsit Chişinăul după atâţia ani?

- De multe ori visam că merg prin Chişinău şi nu reuşesc să găsesc pe nimeni din foştii colegi, prieteni… Mare coşmar! Fulgerător, în mare învălmăşeală, am revăzut un Chişinău la fel de rusificat ca în timpul studenţiei noastre. Diferenţa e că noi eram nişte „nebuni frumoşi” şi ne răzvrăteam, acum nu văd aşa ceva. Am găsit multă tristeţe la Chişinău, deşi în jur se făcea mare veselie. Totuşi, de fiecare dată plec de aici cu o strângere de inimă şi nu mi se potoleşte dorinţa de a revedea urbea studenţiei noastre…

Tamara Gorincioi

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus