Timpul.md

Istorie 23 Noiembrie 2020 | 07:35

ROMÂNII, ÎNTEMEIETORII IMPERIULUI AL DOILEA BULGAR – de Mihai Eminescu la 21 și 23 noiembrie 1882 în ziarul TIMPUL

 

Căderea Imperiului bulgar prin împăratul Basilios, ucigătorul de bulgari, la 1018 e una din întâmplările cele mai însemnate și mai determinante din suta a unsprezecea, ba din întreg evul mediu. Imperiul roman al Răsăritului (numit cel romaeic ) se restabili din nou și ajungea de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Dunăre până la vârful de sud al Peloponesului. Înlăuntru se înfrânsese domnia străină, visul unui imperiu bulgaro – roman se evaporase, sâmburul poporului bulgar căzuse pe câmpiile de luptă, oasele uriașe ale bulgarilor se ‘nnălbeau pe câmpul de bătălie de la Spercheios, pustiite erau șesurile de la Niș, Sophia și de lângă Ovcepolye; tăriile din munți, ce păreau a nu se putea lua, palatele împărătești de la Târnovo și Kastoria trecuseră în mânele romaeilor; discordia și trădarea membrilor Casei șișmanizilor grăbiseră căderea împărăției, iar căderea aceasta căta să înlesnească, ba să împlinească definitiv contopirea bulgarilor cu slavii și slavizarea celor dentăi. Dar pe cât de greu a fost pentru romaei de-a aduce căderea acelei împărății, care le fusese atât de fatală adeseori, tot atât de greu era de-a umplea golul pe care-l produsese căderea dinastiei indigene și pieirea politică a poporului. Deja, în interesul lor propriu, bulgarii fuseseră păzitori ai Dunării; cele mai scumpe amintiri istorice ale lor erau relative la respingerea rușilor lui Svjatoslav, a cărui incursiune, la a. 969, adusese cu sine căderea Imperiului bulgar de la Preslav și incorporarea lui cu Imperiul romaeic sub Ioan Zimisches, la 971. Abia atunci, după căderea Imperiului de la răsărit, urmă cearta pentru moștenirea, între cei patru fii ai lui Șișman, carele, la 963, se lepădase de Imperiul de căpetenie și de țariul acestuia, Petru, și întemeiase Imperiul de la Prespa (Ochrida, Kastaria ). Dezbinarea între cele două imperii, la care poate c-o fi luat parte precumpănirea populațiunii slave de pe lângă Ochrida, au înlesnit victoria romaeilor. Lupta de esterminare de sub Basilios, care-a ținut patruzeci de ani, stricase cumplit nu numai celor învinși, ci și învingătorul suferi pierderi nemăsurate. Când Bulgaria era cucerită deja, pieri o oaste grecească, la 1040, în lupta cu Ștefan Vojslav, Domn în Zeta și Travunia; alte pierderi le aduse ridicarea bulgară de sub Petru Deljan, pretins fiu al țarului Gavril, până ce și acesta pieri prin alt șișmanid, Alusian, fiul țarului Vladislav. Dar după acestea chiar se mai nimici o mare oaste romeică în strâmtorile de lângă lacul Scutari. Aceste stări înfricoșate grăbiră invazia polovților (pecenegilor ) în Tracia veche și în Macedonia. Ceea ce cruțase războiul bulgar pieri acum (1048-1051) și când pecenegii, după ce sfărmaseră de trei ori despărțămintele de armată romaeică, trecură îndărăt peste Dunăre, veniră apoi, de la 1065 începând, crunții cumani, se uniră cu pecenegi și prădară, uciseră și părăduiră țările dunărene până adânc în suta a douăsprezecea. Când la 1122 a succes a-i bate bine pe pecenegi, vin cumanii în locul lor; țară și locuitori cad în starea unei nemărginite barbarii; Tracia aparține unor păstori, unor nomazi români.

Se născuse o anarhie generală. Basilios lăsă să subziste cele treizeci de episcopii bulgare și instalase în Ochrida un arhiepiscop grecesc, atârnător de patriarhul de la Constantinopol; poate spera să poată esercita prin episcopi o influență asupra locuitorilor din țara supusă. Dar domnia militaristă de sub strategi și apăsarea fiscală a romaeilor, înstrăinând provinciile de Imperiu, îngreuiau stăpânirea recâștigată; clerul grecesc nu se putea împrieteni cu poporul bulgar, cu acești barbari „murdari și puturoși „. Theophylaktos, arhiepiscop din Ochrida, scria că acest popor „nu e bogat decât în răutate, că e decăzut la estremitate, că se îmbracă în piei puturoase și face cu neputință petrecerea grecilor acolo”. Apoi se mai întâmplă că „sârbii cari se numesc și croați „ făcură uz în folosul lor de catastrofa bulgarilor, cercară a-și supune împărăția de la Ochrida, arseră bisericile, pustiiră totul cu foc și sabie, încât la 1073 arhiepiscopul scria că nici un diacon, nici un preot nu mai e în vestita odinioară biserică a bulgarilor. Această disoluțiune se manifestă, în toate privirile. Theophylakt menționează pe-un apostat 1 care neliniștea Mokoi, o parte a Ochridei. Un bogomil trebuie să fi fost, fără îndoială. Nu mai puțin Dobromir, care adună la 1078 în Mesembria o gloată puternică de oaste. Un altul se mănținu la Beljatowo, se căsători cu fiica unui principe cuman și părăduia după plac în Tracia. Nu e neverisimil că agresiunea armată a bogomililor au înlesnit alipirea croaților la Roma, precum pe de – altă parte papa Grigorie VII, acordând coroană regală lui Zwonimir, s-a îndemat la o cerere analogă și principele sârbesc Mihail, un fiu al acelui Ștefan Vojslav care s-a mănținut în contra romaeilor și care, la 1053, au obținut titlul de protospatharios. Mihail apare în adevăr în scrisoarea papei ca rege slav, rex Slavorum, dar e recunoscut, mai mult ca rege de fapt decât legitim. El avea neînțelegeri cu arhiepiscopul din Spalato, în contra căruia favoriza pe episcopul din Raguza. Acest din urmă, avea fără îndoială să primească palliul, pe care Mihail [î]l solicita pentru un arhiepiscop, iar el însuși pretindea pentru sine în dar un steag ca acela ce i se dăduse din partea papei noului rege al Croației. Dar lucrurile începură curând să se clatine, căci Robert Guiscard, duce vasal al papei, incurse în Imperiul romaeic, regatul Croației se uni cu Coroana Ungariei, sub Manoil Comnenul (1143-1181), stăpânirea romaeică se răspândi învingătoare pân- la Adriatica, Ungaria pare a se fi anexat pentru un timp oarecare la Împărăția romaeică, ba chiar regele de „Tschechis „ 2, Vladislav din Boemia, deveni vasal al împăratului romaeic, carele credea a putea realiza unirea celor două împărății, a celui german cu cel romaeic, folosindu-se de cearta papei Alexandru cu Frideric I.

Aci apare deodată în fruntea unor evenimente nouă o naționalitate care pân-atunci pare a nu fi avut o altă menire decât aceea de-a fi călcată de-a călare de slavi, bulgari, romei, pecenegi, cumani.

Lumea slavilor de sud nu-și mai avea pe atunci centrul lângă Dunăre, ci la Ochrida și în Diocleea sârbească, pentru care s-a întemeiat arhiepiscopia din Antivari, care deveni chiar Scaunul primatului sârbesc. Episcopii latine, cari dispărură mai în urmă 3, corespundeau cu populațiunea latină (romană) a țărmului. Înlăuntrul țării însă urmașii provincialilor romani se prezintă sub formă de vlahi, așezați în mijlocul bulgarilor, încât orașele Ochrida, Prespal, Perlepe, Belgrad în Macedonia superioară, se prezintă ca orașe vlaho-bulgare 4. Încă în suta a paisprezecea locuiau în Cataro, Antivari, Dulcigno, Svac, Scutari, Drivasto latini, în suta a douăsprezecea locuitorii dinlăuntrul Dalmației vorbeau în adevăr slavonește după Guilelm de Tyrus (1188), însă nu locuitorii din orașele de pe țărmuri. Existau vlahi înainte de toate în Thessalia, care se numea Marea Vlahie 5, iar o Mică Vlahie era de cealaltă lature a Pindului, o Vlahie Neagră în Moldova 6; apoi erau vlahi în Rodope, în Dobrogea, lângă Anchialis și Bizye 7. Ansbert, autorul plin [de] cunoștințe a istoriei cruciatei împăratului Frederic I, cunoaște în apropiere de Thessalonika o țară roditoare pe care-o numește Flachiam 8. Mai mult. El, care numește pe marele Nemanja Mare Duce al Serbiei și Rasiciei (Crassiae ), el, care destinge foarte bine bulgari, serbi și vlahi, numește de-a dreptul Blachi pe întemeietorii Imperiului al doilea bulgar, care apare sub numele domniei Asanizilor; Petru, care se cheamă și Kalopetru, e domn al vlahilor (dominus Blachorum ). Puterea lor, care se ‘ntemeia pe unirea vlahilor cu cumanii, era la 1190 atât de mare încât putură face împăratului Frederic I propunerile cele mai mari în lupta în contra romaeilor; o oaste sârbească avea să se unească cu el și să ajute a cuceri Constantinopolul, iar Petru, care-și așezase deja pe frunte cercul de aur, după ce câștigase pentru el pe bulgari, avea să devie prin împăratul german (allemanic ) stăpânitor al Constantinopolului. Rosler, în Romanische Studien, are pe deplin cuvânt când atribuie o enormă consecuență hotărârii pe care – ar fi luat-o împăratul, căci poporul românesc, care umplea pe atuncea partea dinlăuntru a tuturor provinciilor Traciei, Macedoniei, Thesaliei, Moesiei, întrecea ca număr și putere fizică pe poporul grecesc…

Mihai-Eminescu.Ro

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus