Cultură

ROMÂNUL ÎN NUMĂRUL DE VINERI…

Noi am fost acei care am susţinut că citate de socotinţe, păreri, opinii (jugements Urtheile) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie și abuzarea de buna-credinţă a publicului, căruia nu i se dă spiritul întregii cărţi, prin urmare nici spiritul locurilor citate, ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.

Lăsând deoparte acuzările de rea-credinţă,vorba ceea: „el dă, el ţipă", prin care „Românul" voieşte să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confraţii de la ,,Românul” de a nu ne sili să ne întoarcem la argumentul ad baculum cu care am fost adesea nevoiţi a ne servi faţă de aceşti iubitori de adevăr confraţi. În fapt însă, dacă renunţăm de a întrebuinţa o manieră mai viguroasă de a discuta, n-o facem doar pentru că „Românul” ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înşine de a mai îndrepta un lucru strâmb prin chiar firea lui.

Deci, lăsând la o parte buna sau reaua-credinţă cu care discută ,,Românul”, venim la citatele din Bluntschli:
Iată-le:
Fiindcă am invocat pe Bluntschli şi fiindcă ,,Presa" a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult, să ne referim din nou la dânsul:
În Dreptul internaţional codificat Bluntschli zice:
,,Art. 706. Când o parte de teritoriu este cedată printr-un tratat de pace, această chestiune este valabilă în dreptul internaţional chiar dacă constituţiunea statului care cedează ar interzice acest act”.

Dar se va zice că aceasta priveşte dreptul internaţional şi nu răspunde direct la dorinţa opoziţiunii.

Să dăm dar „Presei” răspunsul hotărâtor ce cere Bluntschli, în Teoria generală a stalului zice:
..Astăzi teritoriul e zis inalienabil şi indivizibil: nu poate fi alienat decât printr-un mod excepţional şi în formele dreptului public, în virtutea unei legi."
Şi, drept comentariu, Bluntschli adaugă:
,,Constituţiunea prusiană de la 1850, care stabileşte inalienabilitatea teritoriului, hotărăşte la art. 2 că limitele teritoriului nu pot fi schimbate decât printr-o anume lege".
Iacă un autor, şi un autor de o autoritate universală, care susţine întocmai teza noastră. Aşteptăm acum de la ,,Presa” să-şi ţie cuvântul măcar o dată în existenţa ei.

Ca să ajungă la această eroică deciziune, o rugăm să pună alături art. 2 al Constituţiunii prusiane cu art. 2 al Constituţiunii române şi să-şi aducă apoi aminte că acest articol n-a oprit de loc pe Prusia de a-şi modifica de mai multe ori fruntariile fără să convoace pentru aceasta o Constituantă.

În privirea dreptului internaţional codificat renunţăm de-a urma citatul: 1. pentru că ,,Românul” însuşi prin fraza ,,dar se va zice etc.” recunoaşte că citatul nu e ad rem; 2. pentru că nu există nici un drept internaţional, dar şi mai puţin încă unul codificat (cartea lui Bluntschli nefiind decât o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvânt că, dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legaţi prin el chiar dacă Constituţia noastră ar interzice actul chestiunii. Noi neîncheind nici un tratat de pace cu nimenea, art. 706 din codificarea lui Bluntschli nu poate fi invocat în contra noastră.

Acum venim la opul pe care „Românul” îl numeşte Teoria generală a statului şi al cărui titlu adevărat e Allgemeines Staatsrecht. Vom reproduce întreg pasagiul din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată în ce fel „Românul” escamotează toate părţile câte nu-i convin, citând numai bucăţele care, izolate, nu reprezintă spiritul textului.
Iata-1:
În fine, înstrăinarea teritoriului statului sau a unor părţi a lui în formele şi după noţiunile dreptului privat, precum au obicinuit a o face în evul mediu toţi regenţii care vindeau, amanetau, sau împărţeau teritoriul lor ca nişte moşii nu mai e astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranităţii teritoriale. Dreptul public modern menţine din contra ca regulă principiul nealienabilităţii şi indivizibilităţii teritoriului statului. Numai prin excepţie se poate admite o înstrăinare în forma dreptului public, în temeiul unei legi sau în urma unor tratate internaţionale, la care se numără şi încheierile de pace. Hugo Grotius mai cere după dreptul natural, dacă o parte a teritoriului statului are să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns numai consimţământul întregului corp al statului, ci şi consentimentul locuitorilor acelei părţi de teritoriu: o cerere foarte dreaptă, de vreme ce e vorba de întreaga existență de stat a acelor locuitori şi de vreme ce e peste putinţă ca ei să fie reprezentaţi într-un mod suficient în legislaţiunea statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disoluţiunea comunităţii. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai multe cazuri de acest fel mai tare decât acel principiu al dreptului natural.

Nota 2. Rectificări de graniţă nu cad sub noţiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a
teritoriului statului, ci se determină numai mai de aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar dacă, pentru
1 Aşa se-întâmpla şi în anticitate, dar numai la statele a căror principi aveau putere absolută asupra ţării şi oamenilor. Cf.
exemplele aduse de Hugo Grotius I, 3, 13.
„Constituţia franceză de la 1791, II, § 11 „Le royaume e[s]t un et indivisible". Pentru statele germane vezi Zachariae
Deutsches Sta[a]ts-und-Bundesrechl, I, §83.
3 Constituţia prusiană de la 1850, art. 2. „Frontierele acestui teritoriu de stat nu se pot schimba decât printr-o lege" scopul arondării unui stat, se dezlipesc şi se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, care fără de nici o îndoială au aparţinut pân-acum statului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniţă.

În faptă Bluntschli cere ca înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decât în formele dreptului public, prin o lege.

Neapărat că prin o lege, căci şi Constituanta face legi. Dar forma dreptului nostru public nu e o Cameră ordinară. Constituţia noastră nu dă competinţă Camerei decât în privirea rectificărilor de graniţe. În nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniţă, pe când „Românul” asuda s-arate din textul tratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniţă.
Noi am definit demult că nu e o rectificare sau schimbare de graniţă, ci o înstrăinare a teritoriului statului, şi că pentru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite competenţa Camerei ordinare.
Cât despre art. 2 al Constituţiei prusiene, el poate fi oricât de identic cu art. 2 a Constituţiei noastre, argumentul „Românului” va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă cale de a hotărî decât aceea prin Camerele ordinare. Prusia n-a avut nici

Constituante, nici Adunări de revizuire – puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei n-are dreptul de iniţiativă, voturile ei de blam nu influenţează puterea executivă a statului, a treia parte din membrii Senatului sunt numiţi de rege, cu un cuvânt ori de câte ori se naşte vreun conflict între coroană şi Adunări coroana face ce vrea și Adunările merg acasă, deşi membrii acelor Adunări sunt oameni care ar putea cu mai mult cuvânt să pretindă că sunt naţia decât adunătura de stâlpi de cafenele şi de cartofori din Dealul Mitropoliei.

Mihai Eminescu
7 septembrie 1878

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *