Timpul.md

Externe 11 Mai 2020 | 07:24

Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic

 

De câțiva ani, principala preocupare a marilor actori politici o constituite resetarea actualei ordini mondiale, în condițiile falimentului explicit al actualei paradigme a sistemului de relații internaționale / de drept internațional.

În pofida manifestării episodice a unor prudențe analitice rezultate mai degrabă din pudori feciorelnice ori din exces de corectitudine politică decât din lecturi critice aplicate, teza că principalele probleme ale funcționării actualului sistem de relații internaționale sunt văzute în marile capitale ca având nevoie de soluții paradigmatice precum instituirea unei noi ordini mondiale, inclusiv prin mijloace tradiționale (convenirea acesteia prin negocieri și acorduri între marile puteri), câștigă teren. De câțiva ani, marile puteri își utilizează potențialul și resursele de care dispun în plan strategic pentru a se poziționa mai inspirat la viitoarele negocieri privind noua ordine mondială. Mai mult, aceste poziționări se traduc în mici lebede negre și cataclisme locale, care sunt ele însele instrumente de negociere: noua ordine mondială se negociază deja.

Jocul complicat al Rusiei în acest context se bazează din ce în ce mai mult pe elementul-surpriză și pe evitarea directă a confruntărilor cu principalii competitori, mai ales că Moscova nu mai dispune de mașinăria de război care o făcea cândva invincibilă în confruntările directe. Jocul acesteia s-a mutat în subteranele, în culisele luptei – de aici obstinația pentru războiul informațional, pentru intruziunile în mentalul colectiv, pentru fabricile de troli, pentru omuleții verzi etc., pentru tot ceea ce reprezintă o uzurpare a setului de reguli și convenții specifice unei confruntări tipice.

Unul dintre ingredientele preferate de Moscova pentru acest război de culise, care se exprimă și se trădează public mai generos decât și-ar dori, prin pusee lesne devoalabile în perioadele sale de vârf, îl reprezintă utilizarea sistemică și inventivă a ideologiei și a istoriei pentru obținerea supremației în competiția strategică a puterii la nivel global. Principalii săi competitori nu au această obsesie. Chiar dacă mizează și ele pe mituri fondatoare și narative ale solidarității și/sau excepționalității, SUA și China nu văd în ideologie ingredientul obligatoriu al formulei alchimice care le țin în topul puterii mondiale; (cel puțin nu) așa cum vede (și știe) Moscova.

Moscova utilizează ample narative și narațiuni pentru a se exprima extern. Aceste narațiuni au multiple funcții de avangardă și control și decodifică adesea mult mai precis decât toate limbajele alternative scheletul strategic al prezenței Rusiei în lume. Tematicile narativelor și narațiunilor rusești, precum și recuzita limbajelor lor, sunt extrem de generoase și constituie adevărata resursă strategică a Moscovei, mai puternică pe termen lung decât hidrocarburile sau gurile de tun. Moscova se exprimă extern prioritar prin narative și narațiuni, în combinație hibridă liberă cu operații militare în teren sau șantaje energetice.

Românii cunosc foarte bine câteva din metanarațiunile rusești care le-au populat viața timp de aproape jumătate de veac, între 1944 și 1989, iar uitarea încă nu s-a putut produce colectiv și total.

Mulți dintre noi apreciază că narativele și narațiunile Rusiei exprimate în plan extern, mai ales narativele istorice, răspund pur și simplu unor nevoi directe ale comunităților rusești din țările fostei URSS; pentru alții, ele au rolul de a menține aceste comunități, mai ales ca enclave în teritorii ce manifestă periodic tendințe rebele de a evada din viitorul controlat de Kremlin; alții apreciază că narativele și narațiunile fac parte din mașinăria de propagandă a Kremlinului, înlocuind în plan extern victoriile reale în bătăliile geopolitice, al căror gust rămâne din ce în ce mai convingător în trecut; în fine, ele ar avea rolul de a pregăti lumea pentru victoriile din bătăliile de mâine ale Rusiei.

O lectură a narativelor rusești care rămâne la explicațiile de mai sus poate rata fatal. Tuturor acestor obiective, Kremlinul le adaugă în mod constant un ingredient de tip strategic și global: Moscova utilizează narativele și narațiunile (prioritar istorice) în plan extern spre a câștiga competiția strategică pentru putere și control la nivel mondial, în noua paradigmă care se negociază în aceste momente.

Cel mai direct argument în acest sens (și ultimul din punct de vedere temporal) îl reprezintă intenția inițială a Kremlinului (ratată astăzi) de a negocia noua ordine mondială la Moscova, în mai 2020, în cadrul unui Summit informal al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Inițiativa acestui Summit i-a aparținut președintelui rus Vladimir Putin și a fost devoalată public în ianuarie 2020; Vladimir Putin visa ca acest Summit să se desfășoare la Moscova, la 9 mai a.c., în zgomotul de arme din Piața Roșie produs de parada militară dedicată “Zilei Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”; toți membrii permanenți ai CS al ONU și-au exprimat deja acordul de principiu cu derularea acestui Summit, însă desfășurarea acestuia se amână sine die în circumstanțele crizei noului coronavirus.

Vladimir Putin voia ca noua ordine mondială să se negocieze la Moscova, în ziua și în formatul care să amintească tuturor măreția, faima și puterea Rusiei.

Sunt suficienți indici în limbajul diplomatic al oficialilor ruși care deconspiră această intenție; bunăoară, recent, ministrul rus de externe Serghei Lavrov preciza că esența propunerii președintelui rus rezidă în necesitatea unei ample dezbateri privind “stabilitatea strategică și securitatea globală în toate dimensiunile, fără excepție” în cadrul Summitului informal al celor 5 membri permanenți ai CS al ONU (SUA, Federația Rusă, China, Franța, Marea Britanie; un aspect problematic îl va reprezenta absența Germaniei din acest format).

Este destul de probabil că acest Summit informal (pentru care insistă Moscova și a cărui inițiativă a fost deja agreată la Washington, Beijing, Paris și Londra) va avea totuși loc până la finele anului în curs, având în vedere că în 2020 se împlinesc 75 de ani de la crearea Organizației Națiunilor Unite. Însă el își va pierde efectul pe care Moscova îl vedea legat direct de celebrarea forței și faimei sale; la Moscova, în Piața Roșie, la 75 de ani de la Ziua Victoriei. În locul acestuia, Moscova va avea un surogat de Summit, o videoconferință a liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate pe tema combaterii coronavirusului.

În viziunea Moscovei, noua ordine mondială este conectată prioritar la istoria recentă a umanității, iar al doilea război mondial reprezenta oportunitatea ideală pentru perfectarea unui noi model funcțional al lumii, bazat pe înțelegerea dintre lideri privind actualele sfere de influență (în terminologie tradițională, terminologie care va fi însă evitată obsesiv la nivelul limbajului politic).

În 2020, Moscova a avut două mari oportunități de a genera narațiuni și narative în plan extern: oportunitatea conferită de jubileul sfârșitului celui de-al doilea război mondial (și de creare a ONU) și, respectiv, criza noului coronavirus; prima dintre acestea a încins laboratoarele rusești de producție narativă încă din anii trecuți, iar cea de-a doua a creat în primele luni ale acestui an un spațiu de manevră suplimentar.

Cu siguranță că în acest an valoarea adăugată a narativelor istorice rusești privind cel de-al doilea război mondial este dată de rolul strategic al acestora, cel de a crea un cadru favorabil Rusiei în formatele de negocieri pentru noua ordine mondială.

De această dată, narativele Rusiei privind cel de-al doilea război mondial nu au mai fost simple narative istorice, rostogolite formal peste lume. În acest an, mai mult decât oricând, narativelor istorice rusești despre cel de-al doilea război li s-au asociat componente ideologice de ordin strategic, acestea au devenit (mai mult decât oricând) narative de nișă ale unei metanarațiuni geopolitice.

La nivel strategic, aceste metanarațiuni geopolitice exprimă concepția Federației Ruse privind noua ordine globală: o lume multipolară, al cărei contur funcțional să fie decis de către Marile Puteri; o lume care să recunoască rolul dominant al Rusiei în zonele sale tradiționale de influență; o lume care să păstreze centura sanitară a fostei URSS în jurul Federației Ruse; o lume care să excludă riscuri de alterare a puterii sale la nivel global și/sau riscuri de izolare a acesteia la nivel european sau global; o lume a recunoștinței țărilor “eliberate” exprimate prin angajamente de fidelitate politică pe termen lung; o lume în care proiecția de viitor a Moscovei să prevaleze asupra unor proiecții concurențiale; o lume rusă – cu mici periferii satelitare, la Washington, Beijing, Paris, Berlin și Londra. Această lume rusă are ca fundament metanarativul istoric: Rusia este marele eliberator, care iese peren din încercuiri și reface echilibrul pierdut al lumii.

Principalul obstacol în această construcție îl reprezintă dezacordul plenar în care văd ceilalți metanarativul istoric propus de Moscova, iar aici principalul competitor este Uniunea Europeană. Nu numai că țările europene contestă din ce în ce mai clar metanarativul istoric al Moscovei – mai mult, acestea au elaborat deja un metanarativ istoric propriu, care câștigă în substanță și coeziune și care se exprimă tot mai convingător și elaborat.

În momentul de față, în Europa se confruntă două metanarative dominante – metanarativul istoric paneuropean și cel rusesc, iar în subsidiar au loc tensiuni locale (colaterale) între diferite narative naționale divergente.

Metanarativul istoric paneuropean este în evoluție accelerată încă de anul trecut, când unele țări europene au ridicat nivelul de alertă privind riscul proliferării narativului rusesc, în contextul împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. În acest context, narativul istoric paneuropean pare a fi reușit să se exprime fără echivoc în planul politicii istorice, în pofida uriașelor diferențe de viziune istorică ale Statelor Membre, iar unul dintre documentele esențiale ale acestuia este deja celebra Rezoluție a Parlamentului European European Parliament resolution of 19 September 2019 on the importance of European remembrance for the future of Europe, adoptată în toamna anului trecut, potrivit căruia al doilea război mondial a reprezentat o consecință a Pactului Molotov-Ribbentrop, iar Uniunea condamnă revizionismul istoric și cheamă la o cultură a memorizării care să respingă crimele regimurilor fasciste, staliniste și ale altor regimuri autoritariste ale trecutului și la o consolidare a rezilienței împotriva amenințărilor moderne la adresa democrației.

Două ingrediente ale textului acestei Rezoluții conferă plus-valoare documentului în contextul confruntării cu metanarativul geopolitic rusesc actual: trimiterea la faptul că integrarea europeană reprezintă un model al păcii și reconcilierii, o alegere liberă a popoarelor Europei, precum și îngrijorarea provocată de eforturile Rusiei de distorsionare a faptelor istorice și a crimelor comise de regimul totalitar sovietic, care reprezintă o componentă primejdioasă a unui război informațional cu scopul de a divide Europa.

Acest metanarativ (european) a crescut exponențial în ultimele luni și și-a creat deja expresii sistemice în cascadă: parlamentele a patru țări europene (Lituania, Letonia, Estonia, Polonia) au condamnat, prin rezoluții proprii, tendințele propagandistice și revizioniste istorice ale Moscovei; președinții țărilor baltice și, separat, miniștrii de externe din 10 state ale NATO (printre care România și SUA) au elaborat recent o declarație comună pe această temă etc.

În esență, metanarativul istoric paneuropean refuză imaginea edulcorată a Rusiei ca eliberator, condamnă regimul stalinist și comunist (deopotrivă cu cel nazist), precum și revizionismul istoric actual al Rusiei.

În mod particular, țările din actuala Europă Centrală și de Est nu se văd nici eliberate de intervenția rusească și nici libere și sigure cu adevărat în vecinătatea ei. Acest metanarativ se extinde treptat spre est și scade în intensitate pe măsură ce se apropie de granițele Rusiei; spre exemplu, în Ucraina și R. Moldova rămâne încă dominat de metanarativul rusesc, care se exprimă prin celebrarea ostentativă a Zilei Victoriei și a Armatei Roșii, prin parade militare, prin preluări interesate punctuale ale narativelor istorice rusești (potrivit cărora, bunăoară, România ar fi anexat teritorii în al doilea război mondial, teză vehiculată în mod sistemic de unele cercuri politice la Chișinău și Kiev și care intră în contuzie directă cu metanarativul european – care, potrivit Rezoluției menționate a Parlamentului European, stabilește fără echivoc următoarele: „ca o consecință directă a Pactului Molotov-Ribbentrop, Republica Polonă a fost invadată mai întâi de Hitler și apoi de Stalin, Uniunea Sovietică comunistă a declanșat un război agresiv împotriva Finlandei iar apoi a ocupat și anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată restituite – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”, conform paragrafului C al Rezoluției).

Pentru a nu fi erodat de metanarativul rusesc, metanarativul european are nevoie vitală de solidarități și coeziuni reale în interiorul său; nevoia de coeziuni este exprimată tot mai des în documentele europene (bunăoară, recent, la 6 mai a.c., s-a semnat la Zagreb o Declarație comună a liderilor UE și țărilor din Balcanii de Vest, la al cărei punct 18 se menționează fără echivoc că UE reiterează apelul la toți partenerii săi pentru a se alinia integral la pozițiile acesteia în politica externă, în special în problemele care generează interese majore comune).

În contrapartidă, metanarativul istoric rusesc și-a accelerat și el dispozitivele și limbajele; la 19 decembrie 2019, președintele rus Vladimir Putin enunța numeroase narative istorice în cadrul adresării sale către națiune și conferinței de presă televizate; în cadrul Summitului informal al liderilor Comunității Statelor Independente de la 20 decembrie 2019, președintele Vladimir Putin a prezentat în mod elaborat date și interpretări din 20 de documente și materiale de arhivă, transformând Summitul într-o oportunitate de propagandă la nivelul întregii Comunități; la reuniunea colegiului Ministerului Apărării din 24 decembrie 2019 au fost reluate narative similare ale președintelui rus; la 23 ianuarie a.c. liderul rus a formulat public inițiativa desfășurării Summitului informal al liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate, inițiativă care miza pe narațiunea istorică a unei împăcări planetare în Piața Roșie etc.

Confruntarea dintre cele două metanarative istorice, cel european și cel rusesc, pleacă de la un decalaj insurmontabil: Rusia pare că ar fi luptat în alt război, iar metanarativul acesteia se articulează pe fapte istorice interpretate diferit, chiar opus față de interpretările acelorași fapte produse în (și propuse de) Europa; pentru Moscova, al doilea război mondial este de facto Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a început la 22 iunie 1941 și s-a sfârșit la 9 mai 1945, iar obiectivul principal al acestuia ar fi fost apărarea Patriei – care, în subsidiar, a avut nevoie de “eliberarea” de fascism a Europei. În (meta)narativul istoric rusesc, fascismul (național-socialismul) reprezintă cel mai mare inamic al Europei și lumii, iar Rusia (alături de poporul evreu) – ținta principală a agresiunii naziste în perioada 1941-1945. Soldatul Armatei Roșii este eroul și eliberatorul Europei, iar în acest context conflagrația nu are însemnele și însemnătatea unui război mondial, ci semnificația unui Mare Război Patriotic, dus de Armata Roșie pentru apărarea Patriei (1941-1945).

Acest metanarativ se bazează pe o construcție ramificată de narative suprapuse, particularizate pentru fiecare din țările-țintă.

Exemplificăm aici cu doar câteva dintre narativele istorice recurente în limbajele epico-diplomatice ale Federației Ruse:

  1. Narative (oficiale și/sau publice) destinate României:
  1. Narative (oficiale și/sau publice) destinate Uniunii Europene și/sau țărilor europene:

Unele din narativele istorice rusești de mai sus fost deja identificate ca narative propagandistice de către structurile specializate ale Uniunii Europene; altele figurează în mod constant în declarațiile oficialilor ruși, în documente oficiale ale Moscovei (precum, bunăoară, în Raportul Ministerului Afacerilor Externe al Federația Rusă privind cooperarea umanitară, 2019, prezent și promovat pe site-ul MAE rus) etc.

Multe dintre aceste narative au rolul punctual de a propaga o mentalitate de asediat în mentalul public rusesc: ca și în cel de-al doilea război mondial, Rusia este asediată, înconjurată, încercuită de prezumtivi inamici; Vestul a complotat și complotează în mod permanent împotriva Federației Ruse, blocând periodic inițiativele ei de pace și securitate. Alte narative au rolul de facilitare a dezbaterilor privind rescrierea istoriei pentru a se justifica (în contextul izolării, reale sau presupuse, a Rusiei în plan extern) agresiunile din perioada contemporană ale Federației Ruse. În fine, câteva dintre narativele circulate în statele din fostul imperiu sovietic vizează menținerea unor solidarități cu impact pe termen lung în mentalul colectiv al populației acestora: cu toții suntem Uniunea Sovietică. Astfel, toți suntem fosta URSS – le-a declarat președintele rus omologilor săi din CSI la Summitul informal al acestora de la Moscova, din decembrie 2019.

În ceea ce privește efectul metanarativului istoric rusesc asupra țărilor din Europa Centrală și de Est, apreciem că degradarea acestuia pare ireversibilă și scade doar odată cu micșorarea distanței geografice față de Moscova; țările membre ale UE s-au raliat fără rezerve la metanarativul istoric european și se așteaptă alinieri sau asocieri complicate și pe termen lung în țări care aspiră la a deveni membre ale Uniunii, precum Ucraina, R. Moldova și Georgia; în următorii ani, principala confruntare între cele două metanarative istorice se va da la Kiev, Chișinău și Tbilisi, acolo unde o întreagă lume rusă (și prorusă), de la comunitățile rurale tradiționale / izolate la elitele locale virusate de ideologia roșie, rezistă visului european.

Pentru România, metanarativul istoric rusesc privind cel de-al doilea război mondial pare a-și fi consumat de mult combustia.

România a manifestat dintotdeauna și permanent rezerve sistemice față de teoria “eliberării” ei de către Armata Roșie (inclusiv la nivelul regimurilor comuniste ale României) și, chiar și în momentele dramatice ale existenței sale, când această “eliberare” se producea de facto în România, oficialii ei deplângeau comportamentul ostil și agresiv al Armatei Roșii, definindu-l în mod expres, chiar și în epocă, drept un comportament specific unei armate de ocupație.

Într-un document publicat recent de către Federația Rusă, cu ocazia expoziției “Misiunea diplomatică și de eliberare a Armatei Roșii în Europa Centrală și de Est” (martie 2020 – cu materiale din arhiva de politică externă a Federației Ruse), respectiv nota verbală nr. 14 din 8 septembrie 1944 a Ministerului Regal al Afacerilor Externe al României (limbile franceză și rusă), partea română scrie părții ruse, fără echivoc, că ”trupele ruse care traversează România pe direcțiile sud și vest privesc/consideră România ca un stat ocupat militar și nu ca un stat care colaborează într-o maniferă efectivă la lupta împotriva unui inamic comun… Trupele ruse continuă să dezarmeze unități militare române independente, să ocupe depozite cu muniții și armament care aparțin armatei române, procedează la rechiziții masive … generalii ruși refuză să ia contact cu delegații Guvernului Român… faptele expuse mai sus împiedică efortul românesc pentru desfășurarea operațiunilor militare în momentele în care forțele germane și ungare au trecut la atac pe frontul de nord al țării și în același timp creează un sentiment de îngrijorare în opinia publică, sentiment care diminuează autoritatea și prestigiul Guvernului român”. Nota verbală respectivă este transmisă părții ruse în contextul negocierilor bilaterale privind semnarea Convenției româno-sovietice care urma a stabili modalitățile de aplicare a Armistițiului bilateral; în acest sens, o delegație a României se afla la Moscova încă din seara zilei de marți, 29 august 1944.

Poziția MAE român în septembrie 1944 era formulată astfel în scris și fără echivoc, chiar și în condițiile negocierilor în curs pentru încheierea Convenției bilaterale și a prezenței Armatei Roșii pe cea mai mare parte a teritoriului României: ”trupele ruse privesc/consideră România ca un stat ocupat militar”.

Astăzi, într-o declarație comună a miniștrilor de externe din 10 țări ale Alianței Nord-Atlantice (SUA și cei nouă aliați NATO de pe flancul estic al Alianței Nord-Atlantice), semnată inclusiv de către ministrul român de externe, evaluările de atunci ale Bucureștiului se confirmă ciclic: “Luna mai 1945 a adus încheierea celui de-al doilea război mondial, dar nu a adus libertate în Europa. Centrul și Estul Europei au rămas sub dominația regimului comunist pentru încă aproape 50 de ani. Statele baltice au fost ocupate ilegal și anexate, iar pumnul de fier al Uniunii Sovietice a fost impus celorlalte state captive, prin intermediul forței militare covârșitoare, al represiunii și al controlului ideologic”.

Istoria se răzbună; geopolitic.

Dorin Popescu  / 
http://www.contributors.ro 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus