Printre motivele recurente, în filmele din competiția oficială și de secțiunile paralele, deocamdată, prevalează două extrem de dureroase: violența și copilăria, responsabilitatea adulților pentru viitorul copiilor. Cum există pruncii și adolescenții în această lume a răului omniprezent, a falsului, a ipocriziei și a lacomiei fără limite? Violența deja nu se mai observă cu ochiul liber, o respirăm, e disimulată în văzduh ca, bunăoară, radiația ce o simți abia după ce nu te mai poți trata. Și dacă pănă astăzi credeam că cel mai violent film din program a fost a „A Touch of Sin”, m-am convins că se poate și mai mult, și mai oribil, mai gratuit după ce am vizionat „Only God Forgives”, sau „Numai Dumnezeu poate ierta”, film mult mai sumbru și mai radical decăt Drive, premiat la Cannes, al aceluiaș realizator, Nicolas Winding Refn. Corpuri transate, brate retezate cu sabia japoneză, tigaia cu ulei încins aruncată în obraz, ochi scurși – sunt doar câteva din scenele vădind obsesiile și nevrozele autorului ce ne spune, în stilistica sa originală, povestea unui manager de club de box tai, interpretat cu toata dăruirea de sex-simbolul Ryan Gosling, impus să răzbune moartea fratelui său de către o mamă denaturată și tiranică. Kristin Scott Thomas se dovedește a fi întruchiparea exemplară a complexului oedipian drag inimii cineastului danez, organică în perversitatea oarbă a setei de răzbunare. 

Vendeta în maniera Zen

Cineastul chinez Jia Zhang-ke a fost în competiție la Cannes în 2002 și 2008, fără succes însă. În schimb, i-a mers la Festivalul de la Veneția, unde a luat Leul de Aur cu „Still Life” în 2006. Pelicula proiectată radiografiază nemilos prezentul complex al Chinei post-socialiste, gangrenate de corupție, de o violență oarbă, viscerală, dând peste margini. Cele patru povești moderne nu au în comun decât disperarea protagoniștilor și lipsa de perspective: justițiarul Dahai, miner conștiincios, este exasperat de impertinența conducătorilor locali (unii dintre ei, foști colegi de școalș și prieteni din copilărie, ajunși în fruntea bucatelor, îl umilesc public), care, după ce au vândut bunurile și minele colective, au pus banii în buzunarele proprii și duc un trai indecent de bogat, în timp ce localnicii leagă tei de curmei. Ca un haiduc, decide să facă dreptate pe cont propriu. În altă secvență, Saner, un muncitor migrant și tată de familie, ajunge la concluzia că e mai ușor să furi, să jefuiești decât să muncești, mai ales dacă ai în posesie o armă de foc. Patru personaje nenorocite, patru provincii diferite, un tablou dezolant al societății chineze intoxicate până la măduvă de o ideologie bâhlită, pradă dezvoltării economice brutale, unde dreptatea e la fundul mării și omul este obligat să accepte condiții de muncă tot mai degradante, mai umilitoare, mai abrutizante: în timp ce unii își frâng grumazul muncind din răsputeri, alții își petrec vremea în chiolhanuri și saune cu fetițe…
Deși filmele nu au nici o treabă, pare-se că violența de pe ecran a coborât pe Croisette: două jafuri de proporții au captat atenția forțelor de ordine locale – dintr-un hotel de lux au fost jefuite bunurile unui director de societate de producție: când a revenit de la proiectie, bărbatul a descoperit cu stupoare că dispărusera toate lucrurile. Din alt hotel, s-a furat – cu tot cu safeu, – un lot de bijuterii Chopard în valoare de peste un million de euro…

Unde ești, copilărie ?

„Așa tată, așa fiu”, regizat de japonezul Hirokazu Kore-Eda vine ca o rază de soare într-o dimineață mohorâtă, o descărcare emoțională jinduită într-un festival contaminat de agresivitate și nepăsare, de istorii dure despre familii și cupluri disfunctionale. Un manager de rang înalt, împlinit profesional și bine plătit, arhetip al japonezului prosper, tată model (cel putin așa crede el însușii), află cu stupoare că fiul său biologic a fost schimbat la maternitate de către o infermieră necajită și răutăcioasă, că baiețelul, pe care l-a crescut timp de șase ani ca pe un prințișor, de fapt este copilul altor părinți… Cadrele sunt perfecte, lumina cade blând, ca într-un basm. Regizorul ne prezintă două familii la poluri totalmente opuse. Tatăl rece și crispat, deprins să dea ordine, și celălalt, de condiție modestă, cald cu familia sa numeroasă, cel care știe să repare jucăriile, să se amuze sincer cu copiii și să facă zmee de hârtie.

Tată nu devii în mod automat, e o cale lungă până a fi părinte cu adevărat. Valabil și pentru mame.