Timpul.md

Opinii & Editoriale 21 Decembrie 2016 | 07:18

Sfidarea democrației

Nu trăim timpuri prea vesele. Ion Creangă spunea odată că este prost, dar când se uită în jurul său se încurajează, că sunt mai proști ca el. Am făcut-o noi lată că ne-am băgat capra de Dodon în casă, dar românașii noștri mai mari au făcut-o și mai gogonată, votând o emanație pesedistă cu iz și putoare de nomenclatură comunistă și sovietică. Asta după un deceniu de NATO și Uniune Europeană. 

Cu alte cuvinte, deși suntem românași mai mici, noi măcar avem o scuză, dacă ne este mai ușor. Ne zbatem cum putem ca să ne menținem în spațiul de civilizație european, chiar dacă avem de înfruntat aici o presiune externă imensă din partea Rusiei, trăim într-o țară scindată, cu multiple probleme identitare, săraci lipiți pământului, împrăștiați prin întreaga lume, cu o clasă politică debilă și hrăpăreață, dar cu toate astea ne menținem în cărțile unui proiect statal cu aspirații europene și democratice.

Sunt și alții mai proști. Spre exemplu bulgarii, care la fel după ani de apartenență la spațiul de securitate și bunăstare euroatlantică, tot socialiști votează. Asta după ce i-au aruncat la gunoi în anul 1989, considerând timpurile lui Jivkov o epocă despre care vor citi doar în manualele de istorie. Dar, se vede că molima roșie mai are resurse de nostalgie în aceste state balcanice afectate de moștenirea otomană și profund penetrate de comunism.

Dar ce să zicem de niște țărișoare ca România sau Bulgaria și de improvizații statale ca R. Moldova, când ditamai leagănul democrației și liderul lumii democratice Statele Unite ale Americii, votează un clown ca Donald Trump, cu apucături populiste și lipsit de viziune asupra locului deosebit pe care țara ce urmează să o conducă îl are în lume. Și pe deasupra cu afinități și simpatii pentru Putin și Rusia, care se pare a pus mâna pe înscăunarea sa. Persistă senzația că trăim niște timpuri ale sfidării democrației, iar dacă la sfârșitul Războiului Rece Fukuyama vorbea despre sfârșitul istoriei, prin care anunța victoria „în vecii vecilor” a democrației liberale, ca unica alternativă viabilă a construcției post-bipolare, acum sunt înclinat să cred că este sfârșitul acelui sfârșit al istoriei, replica autoritară și de stânga creând premizele unei răsturnări serioase a ordinii mondiale bazate pe confidența în instituțiile internaționale și în valorile democrației.

Democrația între mituri și realități

Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem atunci când vorbim de democrație este persistența a numeroase mituri și stereotipuri legate de acest sistem de valori, devenite între timp universale și sacro-sancte. Desigur, democrația pornește de la greci, iar de la Platon puține s-au schimbat în evoluția apucăturilor politice ale popoarelor și națiunilor. Triada democrație-tiranie-oligarhie pe care a descris-o atât de abil este și acum vie și viabilă, într-o concurență la fel de acerbă cum era și pe timpurile civilizației elene.
Dar dincolo de aparențe, democrația în forma în care o înțelegem actualmente, este un fenomen relativ nou, devenit acceptat universal abia după cel de-al doilea război mondial. Asta deoarece democrația de până atunci avea numeroase lacune și erori de percepție. Spre exemplu, chiar democrația grecească, de multe ori idealizată și văzută ca un model de raportare, se referea doar la o parte a societății, la cetățenii liberi, masculi, femeile și restul categoriilor sociale fiind excluse de la procesul de luare a deciziei ale polisurilor din Elada, inclusiv de la votare.
Țări considerate democratice încă de prin secolele XVII-XIX, cum ar fi Franța, Anglia, Olanda, Belgia, iar ulterior Germania și Italia, nu erau altceva decât niște imperii, care activau într-un context politic ipocrit, dedublat și cu standarde democratice ambigui. Dintr-un anumit punct de vedere erau state cu parlamente și alegeri, cu presă liberă și respectarea unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, dar pe de altă parte erau niște imperii cu posesiuni coloniale extinse, pe care le conduceau în mod abuziv și exploatator, uneori chiar brutal și barbar. Asta fără a pomeni că Germania, Italia sau Japonia au avut până la a doua conflagrație mondială regimuri totalitare sau autoritare, marcate de prezența unui singur lider, unui singur partid, unei singure ideologii și cu apucături agresive în politica externă, care au condus la exterminări în masă ale populației evreiești, slave, rome sau chinezești în arealul de desfășurare a ostilităților militare. Sau să ne gândim la Statele Unite, unde legile segregării rasiale au fost prezente până prin anii 1960, când mișcarea lui Martin Luther King a creat presiuni asupra societății americane să determine anularea discriminării negrilor.

Prin urmare, democrația pe care o avem actualmente, ca un model universal de emulație și de referință la civilizația occidentală, este un produs de transformare a acestei civilizații după al doilea război mondial, când consecințele dezastruoase ale acestuia, printre care moartea a milioane de oameni, scindarea și demolarea Europei, victoria și expansiunea comunismului de la Berlin până în China și Coreea, au generat necesitatea unui pol alternativ de putere credibil și atractiv pentru restul lumii. Statele Unite au avut o contribuție decisivă la conturarea acestei lumi libere și democratice, care să dea speranță în această confruntare cu tentația totalitară și autoritară. Rând pe rând, democrația a fost învățată de Franța și Marea Britanie, care au renunțat la imperiile lor, de Germania și Italia, care au fost obligate să uite de Hitler și Mussolini, pentru a construi societăți democratice, ale bunăstării generale, de Japonia, care sub supravegherea americană a abdicat de la militarism și expansiune devenind în doar câteva decenii întruchiparea stabilității și democrației într-o Asie răvășită de comunism. Coreea de Sud și Taiwan au învățat democrația după războiul civil și ruptura teritorială determinată de instaurarea comunismului în Coreea de Nord și China continentală. Spania și Portugalia au devenit democrații și membre ale Uniunii Europene după ani îndelungați de dictatură, la fel cum a făcut și Grecia.

Statele Europei de Est au fost dominate timp de circa 50 de ani de un regim totalitar sovietic, peste care s-au suprapus propriile regimuri comuniste cu variațiuni ceaușiste, titoiste, kadariste, jivkoviste, hodjariste etc. Dar după 1989-1991 au învățat să devină democratice și să aspire să revină în spațiul de civilizație euroatlantic. Și tocmai în momentul în care ar fi trebuit să devină garanți ai stabilității în aceste regiuni de maximă turbulență, atestăm o capotare în fața tentației autoritare și de stânga, pornind de la Grecia și terminând cu România și Bulgaria. Dar să nu uităm nici de Turcia, a cărei parteneriat durabil cu NATO a scos-o din comunism și influență islamică, creând premizele unei prime simbioze de succes între democrație, europenism și islam, pentru ca în ultimă instanță Erdogan să trădeze aceste aspirații pentru a sări în brațele Rusiei.

Democrație vs. autoritarism: pledoarie pentru rezistență

Nu este prima oară când oamenii preferă democrația unor forme de schizofrenie colectivă cum este totalitarismul și autoritarismul. Este cea mai simplă formă de renunțare la condiția umană, a cărui pilon de bază este libertatea. Omul debusolat și rătăcit, depersonalizat și sărăcit este înclinat să delege libertățile și drepturile sale unor forme de conducere monstruoase, pentru a scăpa de responsabilități, pentru a avea un minim de securitate materială și siguranță imaginară, cumpărată cu prețul anihilării sale ca ființă umană. Așa au făcut rușii în convulsiile revoluției și războiului civil, preferându-l pe Lenin și pe Stalin, după care au atras în această volbură ucrainenii, belarușii, georgienii, armenii, azerii, kazahi și uzbeci, iar apoi și pe noi cu balticii. Tot la fel au făcut și italienii cu germanii în perioada interbelică, atunci când au preferat lideri ca Mussolini și Hitler pentru frustrările acumulate după Primul Război Mondial, criza economică profundă și dorința de a redeveni putere pe continentul european. Regimurile totalitare au arătat performanță pe fundalul slăbiciunii democrațiilor europene, în special al Franței și al Marii Britanii, care au asistat impasibil la această expresie de „vigoare” reală sau imaginară de care au dat dovadă URSS, Italia sau Germania, urmate și de alte state europene în abortarea democrației. Cu ce s-au terminat aceste „delegări” ale drepturilor individuale și politice către acești indivizi deja cunoaștem, prețul plătit de umanitate fiind de ordinul a zeci de milioane de vieți omenești.

Actualmente suntem de asemenea în fața unui capotaj al umanității în favoarea înclinațiilor autoritare. Rusia lui Putin, agresivă și autoritară atât în plan intern, cât și extern, pare să genereze simpatii nu doar în spațiul postsovietic și printre moldoveni, dar și la nivel global, printre diferiți adepți ai „politicilor de mână forte”. China comunistă, un alt fief al despotismului oriental hidos cu valențe marxist-maoiste, ancorate într-un model de socialism de piață, la fel pare fascinantă și atractivă pentru mulți, inclusiv printre intelectualii de pe la noi. Regimul lui Erdogan după ce a epuizat măsurile legale de constrângere a opoziției și societății civile, a trecut la măsuri represive deschise, omorând orice speranță de a construi un stat turc democratic și european atâta timp cât este la conducere. Asta la pachet cu șantajul contra Europei și aliaților NATO în problema refugiaților și sistemului de securitate regionale, dar și a tentativelor evidente de a se apropia de Rusia pentru supraviețuirea politică. Și în Filipine președintele Rodrigo Duterte, un alt urmaș al lui Hitler și Stalin, execută personal oameni și a impus în țară un regim dictatorial, cu accente personalizate.

Noi tot suntem predispuși să capotăm în fața acestor manifestări de autoritarism care devin tot mai evidente în R. Moldova și să exprimăm admirație față de unii lideri cu înclinații antidemocratice. Doar că înainte de a cădea în genunchi și a pupa icoane de moaște putiniste, trebuie să reflectăm un pic în timp, la cei care au fost până la noi și care au murit prin diferite părți ale lumii tocmai pentru ca noi să avem acum posibilitatea de a alege democrația și să luptăm pentru ea. Pentru că poate democrația este rea și cu lacune. Sau mai degrabă oamenii care o interpretează abuziv. Dar că este sistemul politic cel mai bun din câte au existat până acum, eficiență demonstrată în statele lumii libere. Apoi trebuie să înțelegem că democrația nu este un dat peren, imemorabil și imuabil, cu care națiunile se nasc și trăiesc, ci un exercițiu de învățare și educație. Prin urmare nu există soluții magice, așa cum nu există democrații înnăscute. Există încredere în această formă de guvernare și efort de generații în modelarea sa, inclusiv prin rezistență contra oricăror forme de autoritarism.  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus