Timpul.md

Comentariu 16 August 2019 | 07:55

Sfinții Martiri Brâncoveni

„Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5; 37). 

Acest îndemn este un cuvânt lăsat nouă de Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru orice situaţie din viaţa noastră. Însă cu atât mai important când e vorba de credinţa noastră. Din păcate, oamenii nu mai înţeleg nici rostul, nici adâncimea credinţei.

Tot la sat am aflat că în Roşcani jumătate din localitate s-a ridicat împotriva preotului paroh, fiindcă acesta a refuzat să facă o înmormântare cu taraf. Pe ideea că e satul lor şi preotul trebuie să facă cum spun ei. Deşi întrebat anterior preotul a refuzat categoric. Şi bine a făcut. Dacă a spus nu, nu a fost. Şi a respectat credinţa aşa cum a învăţat-o la teologie. Fiindcă la o înmormântare trebuie să ne gândim la cele veşnice, nu la cele lumeşti; trebuie să ne adunăm şi să ne rugăm sperând că cel adormit e mântuit, nu să umplem uliţa cu cântece lumeşti. Iar ideea asta că e satul nostru şi preotul trebuie să asculte de noi e foarte greşită, ca şi cum ne închinăm satului şi nu lui Hristos. Dacă ne închinăm lui Hristos, să le păzim pe cele ale lui Hristos. Aşa cum au făcut-o sfinţii mucenici de-a lungul secolelor. Creştini care pentru credinţa lor şi-au dat viaţa.

E suficient să privim spre Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, care sunt prăznuiţi pe 16 august. Mai ales că anul viitor se vor împlini trei sute de ani de la jertfa lor. Cazul lor este unul aparte. Şi trebuie văzut ca atare. În momentul acela a impresionat întreaga lume.

Ridicați de turci și duși la Istanbul, domnul Țării Românești și fiii lui au avut de ales între moarte și lepădarea de credință. Trebuie să ţinem cont de faptul că Brâncoveanu Constantin era nu doar domnul Ţării Româneşti, ci şi extrem de bogat. Însă bogăţia a socotit-o ca praful din drum când a fost vorba de încercarea credinţei lui. Şi când a spus da, a fost da; iar dacă a spus nu, a fost nu. Sultanul i-a pus înainte chip de scăpare. Adică osânda la moarte ar fi fost anulată dacă Brâncoveanu şi fiii săi ar fi acceptat să devină musulmani. Însă domnitorul nu se teme, îşi dă seama că viaţa aceasta e doar o trecere spre cealaltă. Iată ce le spune fiilor săi: „Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta...”.

Trebuie să ţinem cont de cruzimea călăilor. Fiindcă după ce l-au decapitat pe sfetnicul Ianache, ginerele lui Brâncoveanu, au urmat băieţii. Nu l-au ucis pe tata mai întâi, ci l-au silit să privească decapitarea ginerelui şi a băieţilor lui. Însă Constantin nu a cedat.

Două lucruri mi se par extrem de importante. Şi le voi sublinia aici. În Balada lui Brâncoveanu Constantin, scrisă de un autor necunoscut, ceea ce demonstrează marele respect al poporului faţă de martirajul domnitorului, se spune: „Facă Dumnezeu ce-a vrea! / Chiar pe toți de ne-ți tăia, / Nu mă las de legea mea!”. Vedem de aici că ortodoxia era considerată de strămoşii noştri ca lege. Ea apare în multe documente chiar sub numele de „legea românească”, conştiinţă pe care, din păcate, astăzi prea puţini o mai avem, deşi suntem ca mărime al doilea popor ortodox din lume, după ruşi.

Al doilea lucru extrem de important şi care trebuie ştiut de noi, este slăbiciunea de moment a mezinului. Fiul cel mic, înspăimântat de moartea fraţilor lui, îi cere voie tatălui său să renunţe la ortodoxie ca să devină musulman şi să nu îşi piardă viaţa, mai ales că e nevinovat. Tatăl său se opune categoric, iar atunci fiul îşi coboară capul şi se lasă decapitat. Ascultarea aceasta până la moarte a fiului, în ciuda momentului de slăbiciune, e cutremurătoare. Fiindcă oricum tatăl nu l-ar fi putut opri. Fiul nu i-a cerut sultanului să îl cruţe pentru lepădarea credinţei, ci i-a cerut tatălui permisiunea. Apropiindu-se prin respectarea poruncii tatălui de jertfa Mântuitorului, aşa cum o găsim descrisă de Apostolul Pavel: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se (Tatălui) până la moarte” (Filipeni 2; 8).

Jertfa pentru credinţă a acestui conducător de ţară a adus cinste nu doar credinţei creştine, ci întregului neam românesc. Venit într-o perioadă istorică foarte grea pentru Ţara Românească, cel dintâi din popor nu se teme de moarte, ci se teme de pierderea credinţei. Atunci când suntem ispitiţi să credem că cineva ne greşeşte, atunci când din pricina propriilor noastre slăbiciuni ne îndepărtăm de credinţă, dând vina ba pe preoţi, ba pe credincioşi, să avem în minte jertfa Sfântului Constantin Brâncoveanu. Să ne gândim ce a simţit nu doar ca domn al Ţării Româneşti, ci şi ca tată al tinerilor ucişi sub ochii lui. Şi să fim cu mare luare aminte la cuvintele cu care autorul popular încheie balada închinată Sfinţilor Brâncoveni:

„Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin.”

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus