Timpul.md

Femeia 16 Mai 2011 | 10:03

Silvia Goncear: „Şi totuşi, viaţa e o poveste frumoasă...”

A absolvit Conservatorul din Chişinău crezând că va deveni artistă de operetă, dar a ajuns una dintre cele mai bune cântăreţe de romanţă. Puţini ştiu însă că, în afara faptului că deţine Marele Premiu al „Crizantemei de Argint” şi Marele Premiu al „Crizantemei de Aur”, interpreta Silvia Goncear este şi proprietara unui salon de frumuseţe. Probabil, e singurul director de salon cu diplomă de actor...

- Dragă Silvia, când ai înţeles, pentru prima oară, că muzica e viaţa ta?
- În neamul nostru toţi cântă şi dansează. Mama, la cei 85 de ani, încă ne mai ţine isonul pe la sărbători. Avem artişti de tot felul - cântăreţi, muzicanţi, dansatori, inclusiv prin orchestrele profesioniste. Satul meu de baştină, Tabăra, raionul Orhei, e mic, dar doldora de talente, iar sora mea Raisa Bârnaz, profesoară de muzică în sat, are grijă să le pună în valoare. Ea însăşi este o vedetă, cu locul întâi la Concursul „Tamara Ciobanu” şi locul al doilea la Festivalul „Crizantema de Argint”...

- Ai mers pe urmele ei, la Călăraşi, la aceeaşi şcoală muzicală...
- Altfel nu se putea! Tata a vândut doi viţei ca să-mi cumpere două acordeoane - unul mi-l furase cineva la anul I la Călăraşi. După absolvire, am fost repartizată la Teleneşti, să predau muzica. Pe atunci exista o lege care te obliga să lucrezi trei ani în conformitate cu repartizarea. Am rezistat un an, apoi m-am gândit că, dacă stau la Teleneşti trei ani, acolo o să-mi cânte cucul. Am mers la direcţia învăţământ şi am cerut permisiune să-mi continui studiile. Nici nu au vrut să mă asculte. În cele din urmă, am obţinut îndreptarea la facultate - dar nu la Arte, ci la Institutul din Bălţi. Acolo, din fericire, nu m-au primit - din aceleaşi considerente. Mă aflam în vacanţă şi mama m-a pus să ţes nişte covoraşe. Eram la stative când, la radio, am auzit informaţia: „Anul acesta se redeschide Conservatorul de Stat şi o facultate nouă va pregăti actori de comedie muzicală”. Tocmai ceea ce-mi doream eu! Mai departe s-a întâmplat exact ca în romanţă: „Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut, cum am sărit şi m-am zbătut să ies de la război…”. Am lăsat stativele, mi-am căutat actele şi... am „zburat” la Chişinău!

- La admiterea de la conservator nu mai contau cei trei ani de muncă obligatorii?
- Ba da, dar oamenii mai au şi noroc. Preşedintele Comisiei de admitere, dl Ion Ciobanu, şeful Catedrei limbi străine, m-a privit mirat şi mi-a spus: „Nu putem să vă luăm, pentru că...”. Nici nu am aşteptat să termine fraza că am şi izbucnit într-un plâns isteric. Eram cel mai disperat om din lume. Probabil, dlui Ciobanu i s-a făcut milă de mine şi m-a trimis să susţin probele de specialitate. Le-am trecut cu brio şi... în cele din urmă, am fost admisă.


Silvia Goncear la un concert susţinut la Filarmonica Naţională, alături de sora ei, Raisa (în stânga)

- Ai făcut parte din clasa regretatului Sandri Ion Şcurea. Urma să puneţi bazele unui teatru de operetă la Chişinău. De ce nu s-a mai înfiinţat acel teatru?
- Eu şi colegii mei ne lansaserăm în câteva spectacole muzicale absolut extraordinare, noi fiind cei care, împreună cu Sandri Ion Şcurea, am înfiinţat Teatrul muzical dramatic pentru copii şi tineret (astăzi, „Ginta Latină”). Eu jucam rolul Chiriţei, alături de maestrul Mihai Curagău, al Nimfei în „Liola” de Pirandelo, unde cântam un blues extraordinar, scris de Liviu Ştirbu. Îmi amintesc cu drag de foştii colegi - Lidia Aparatu, Lidia Frunză, Boris Cremene, Ion Munteanu, Galina Roşca, de foştii profesori - Sandri Ion Şcurea, Svetlana Strezev, Vasile Constantin, Marica Balan, Iurie Pâslaru... Nu ştiu de ce teatrul de operetă nu a mai apărut, ştiu doar că, după moartea lui Sandri Ion Şcurea, visul nostru de a face operetă s-a destrămat. Unii au plecat în străinătate, alţii şi-au găsit de lucru prin alte teatre... Eu m-am căsătorit, am adus pe lume doi copii minunaţi… Viaţa îşi urma cursul, deşi, când mergeam la câte un spectacol de operă, mă cuprindea un mare dor de scenă ...

- Deoarece ideea teatrului de operetă a murit înainte de a se naşte, realizăm acest interviu... într-un salon de frumuseţe. Eşti proprietara localului. Ce te-a motivat să începi o astfel de afacere?
- A fost ideea soţului meu. Copiii erau mari, aveam nevoie de o ocupaţie, iar drumul spre scenă era deja închis, cel puţin aşa credeam eu. Scena nu suportă despărţirile lungi. Aşa că am creat acest colectiv şi ne-am propus să oferim publicului altfel de servicii - într-un fel, tot apropiate de artă.

- Într-o bună zi, totuşi, ai reluat legătura cu scena. Cum s-a întâmplat?
- Trecuseră 16 ani de când nu mai apărusem în faţa publicului. În 2007, mă aflam la nişte prieteni şi m-au rugat să le cânt ceva. Întâmplarea a făcut ca unuia dintre oaspeţi să-i placă foarte mult romanţa mea. Era unchiul compozitoarei Lidia Ciubuc, care a insistat să-mi facă cunoştinţă cu ea. Lidia vroia să participe la Festivalul „Crizantema de Argint”, secţiunea Creaţie, şi avea nevoie de cineva care să-i interpreteze lucrările. Am acceptat, iar sora mea Raisa mi-a zis: dacă tot participi la festival, de ce nu prezinţi ceva şi la secţiunea Interpretare? Am participat la ambele compartimente şi... absolut surprinzător pentru mine, am luat Marele Premiu la Interpretare.


Împreună cu familia – soţul Constantin, feciorul Silviu şi fiica Constanţa.

- Nu în zadar se spune că talentul adevărat oricum răzbate, ca şi firul de iarbă, prin trotuar... În 2008 ai mai câştigat în buchetul tău o crizantemă - pe cea de aur, la Târgovişte. O aşteptai?
- Oooo, atunci chiar a fost un miracol. Împreună cu sora mea Raisa, făcusem în ajun repetiţii la Chişinău cu „Lăutarii”, care urmau să ne acompanieze la Târgovişte, unde mergeam să participăm la „Crizantema de Aur” şi, fiindcă noi plecam cu câteva zile mai devreme, dirijorul ne-a zis să le lăsăm partiturile, să mai repete. Am mers mai întâi la Bucureşti, la o rudă, care tocmai se mutase în casă nouă. Seara, aceasta ne-a spus: luaţi seama la ce visaţi, că sunteţi în casă nouă şi visul o să se împlinească. Eu visez că ajung la Târgovişte fără partituri. Îl sun pe Petre Neamţu la Chişinău, care îmi făcuse anterior partiturile, îi povestesc situaţia, iar el îmi dă următorul sfat: tu cântă ce ai de cântat pentru că muzicanţii din orchestră sunt profesionişti şi or să te acompanieze „la ureche”. Aşa a fost în vis. În realitate - ajungem la Târgovişte şi, luni, aflu că nu pot face repetiţie, pentru că nu au sosit „Lăutarii” de la Chişinău. Marţi, mi se spune că „Lăutarii” nici n-or să vină. Iar partiturile mele erau la ei! Îl sun pe dl Neamţu la Chişinău: vă rog frumos, trimiteţi-mi partiturile la romanţe... Dl Neamţu o jumătate de zi îmi trimite prin fax vreo 60 de pagini de partituri. Miercuri, îmi prezint piesele pentru concurs. Unuia dintre organizatori însă nu-i place romanţa „Am început să-mbătrânesc” şi mă roagă să o înlocuiesc cu alta. Îi telefonez din nou dlui Neamţu - mai trimiteţi-mi, vă rog, o partitură! Joi dimineaţă, în sfârşit, reuşesc să repet şi eu o dată, iar seara e concursul şi nu mă simt foarte pregătită. Atunci, îmi amintesc de sfatul dlui Neamţu, din vis: fii atentă şi nu uita că ai alături muzicanţi profesionişti. Aşa am făcut şi... a fost de parcă aş fi repetat de o sută de ori înainte. Mi-a înmânat Marele Premiu distinsa cântăreaţă de operă Felicia Filip, preşedinta juriului. A fost o mare onoare pentru mine, pentru că la festival participaseră şi câţiva artişti profesionişti de la Opera din Cluj şi Oradea, care ocupaseră locurile I şi II. Îmi părea că visez!

- Ai scos deja două CD-uri cu romanţe... A contribuit şi Salonul de frumuseţe la ele?
- Sigur că da. Dar cel mai mult a contribuit soţul meu. Când am luat Marele Premiu în 2007, el mi-a zis: te-ai dedicat destul familiei, copiilor, acum a venit timpul să te realizezi şi în muzică. Sunt gata să-ţi sponsorizez primul CD, pregăteşte piesele... Apoi am scos al doilea CD. Am reuşit cu ajutorul soţului meu, dar şi datorită susţinerii din partea talentatului dirijor Petre Neamţu, al virtuozilor instrumentişti din „Folclor”, care ştiu cel mai bine să acompanieze romanţa.

- Astăzi, nu-ţi pare rău că nu ai făcut operetă?
- Aşa a fost să fie. În pofida tuturor greutăţilor prin care am trecut, cred că viaţa mea este o poveste frumoasă... 

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus