Surpriza Judecăţii de Apoi

Iisus povesteşte cum în ziua judecăţii se vor alege cei buni de-a dreapta şi cei răi de-a stânga. Celor buni li se spune „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”, iar celorlalţi – „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.

Celor mântuiţi Dumnezeu le aminteşte: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.”, iar celorlalţi le reproşează că nu au făcut aceste fapte de milostenie. Oricine a făcut una din aceste fapte oamenilor din jurul său, e ca şi cum i le-ar fi făcut lui Dumnezeu („Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut”).

E important să observăm două lucruri. În primul rând că atât cei mântuiţi, cât şi cei blestemaţi, sunt foarte uimiţi şi întreabă „Când, Doamne, am făcut eu toate astea?”. Observăm, deci, că oamenii sunt surprinşi. Judecata lui Dumnezeu nu este ca judecata oamenilor, de aceea ei sunt miraţi şi întreabă „când?”. Oamenii îşi cunosc faptele şi reacţia normală ar fi bucuria sau regretul, însă de vreme ce ei sunt uimiţi şi nu înţeleg când au făcut sau nu acele fapte, înseamnă că bunătatea noastră este înţeleasă altfel de Dumnezeu. Primul element al judecăţii este surpriza! De aceea toţi trebuie să petrecem în pocăinţă şi cu atenţie, fiindcă nu noi înşine ne vom judeca.

A doua observaţie, la fel de importantă, este că judecata va fi centrată pe faptele milosteniei. Dumnezeu nu spune: „veniţi, binecuvântaţilor, fiindcă aţi postit, v-aţi rugat, aţi bătut mătănii”, căci – aşa cum am spus şi cu alte ocazii – aceste virtuţi ale creştinului sunt spre folosul lui, nu spre cel al lui Dumnezeu. Noi suntem cei care căutăm prin rugăciune prezenţa Lui, prin post, înfrânarea noastră, şi prin alte căi – smerenia. Dar faptele care cu adevărat ne fac mai buni sunt cele care ţin de milostenie.

Faptul că în această pildă Iisus Hristos nu vorbeşte despre botez sau împărtăşanie, nu înseamnă că ele nu sunt necesare mântuirii, ci doar că aici are în vedere judecata credincioşilor, a celor care munceau pentru mântuirea lor. Cei alungaţi se miră şi întreabă: „când, Doamne, nu am făcut noi?”. De aici înţelegem că ei se aşteptau să fie mântuiţi. Să nu uităm că acelaşi Iisus spune: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16; 15-16) sau „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6; 53-54).

Nu întâmplător această Evanghelie se citeşte la lăsatul sec de carne, ci ca să ne amintească la început de post ceea ce contează. Căci nu ajunge să nu mănânc carne în post, dar trebuie şi să îmi împart pâinea cu cel flămând sau să îi dau un pat celui fără adăpost. Nu e destul să merg la biserică, trebuie să îi vizitez şi pe cei bolnavi sau închişi.

Fiind aici vorba despre judecata lumii, vreau să mai adaug câteva lucruri ca răspuns la scrisoarea cititorului nostru Ştefan Paladi (Pârliţa, Făleşti), care îşi punea întrebări despre poporul cel sfânt din Apocalipsă şi despre semnificaţia simbolurilor profetice (cum ar fi cei patru cai). În slujbele Bisericii Ortodoxe se citeşte, de-a lungul anului, din toate cărţile Bibliei, mai puţin din Apocalipsă. Şi asta din două motive. Mai întâi fiindcă aşa cum spune Iisus „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24; 36). Iar mai apoi pentru că profeţiile folosesc multe coduri şi ele nu sunt înţelese pe deplin decât după împlinirea lor. Cât despre poporul cel sfânt, este vorba de poporul creştin (nu ruşii sau americanii), aşa cum ne-a învăţat Apostolul Pavel „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2; 9).