Carte

Teodor Baconschi: Rusia, un imperiu scenografic

Russia!!! Aşa se intitula, cu câţiva ani în urmă, magnifica expoziţie de artă plastică deschisă la Metropolitan Museum, New York. Evenimentul prezenta toată arta ru­să, de la primele icoane de Novgorod până la artiştii de după Gorbaciov. Un sin­gur cuvânt, o cuprindere exhaustivă şi un semn de exclamare, vestitor sau paz­nic al eternei surprize ru­seşti. Dar nu o cronică plastică îmi propun aici. Aş vrea să-i semnalez ci­ti­to­rului (încă) o carte bună pe tema deschisă: eseul lui Alain Besançon despre „Sfânta Rusie“ (Humanitas, 2013, 165 p., în traducerea lui Vlad Russo).
Bibliografia pe tema Rusiei are ceva din descurajanta imen­sitate a subiectului. Se cuvine deci salutată consecvenţa lui Be­sançon (cum e cu putinţă ceva nou?), cât şi brevitatea lui critică (fo­ca­lizată într-o carte accesibilă pentru ne­specialişti). Un soi de rezumat her­me­ne­utic, după patru decenii de cercetări per­sonale mult apreciate, și nu doar în He­xagon. Tonul general al textului se vrea ne­utru, însă nu reușește: îşi declară limitele (dacă explorezi Rusia cu mijloace raţionale, îi ratezi esenţa) şi reia, din dreapta, tradiţia custiniană a demonizării fascinante. Ce-i drept, Besançon are toate argumentele, le ordonează nemilos, nu lasă locuri goale. Avem în mână o carte cu teză, care demonstrează că, indiferent de prejudecăţile angajate, lectura occidentală a fenomenului rusesc rămâne polemică sau apologetică: nu avem deocamdată ba­zele istorice, psihologice şi geopolitice pen­tru a vorbi din interior… O spune chiar prologul volumului: „Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras şi s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reuşit nici una, nici alta“. Nu putem nega această atracție, chiar dacă ex­pri­marea ei stereotipă (caviar, votcă, ba­la­laikă, reni și Gazprom) nedreptățește re­alitatea, evident mai complexă.

Sumarul Sfintei Rusii spune tot despre de­cupajul ales, iar premisa de la care pleacă autorul francez e aceea că imaginarul slav – şi esenţiala lui simbioză cu cel european – se întemeiază pe o minciună. O min­ciună cu două feţe: una ţaristă (Rusia spi­rituală şi naivă vs. Europa materialistă şi impură). Şi una comunistă: utopia s-a realizat (pentru a vă convinge, e suficient să credeţi ce vă arătăm). Personal, văd în ambele mistificări un apăsător sentiment de inferioritate, dublat printr-o ine­ga­labilă vocație scenografică. Prezentarea or­todoxiei ruse ca succedaneu al tradiţiei patristice răsăritene, sincronizarea manu militari cu civilizaţia europeană – iată ma­teria unei asemănări butaforice şi sediul unei orgolioase diferenţe, mereu pro­cla­mate. Complex de cetate asediată, dar şi dans de hetairă care se vrea sedusă, ad­misă, consacrată nupţial. Metafora majoră a Rusiei râmâne Matrioșka – păpușa pic­tată prin care sufletul slav se pune mereu în abis. Pentru noi, românii, această mu­zică sună oarecum cunoscut. Există si­mi­litudini şi diferenţe de scară. Avantajul nostru este acela că – mult mai mici fiind – am reacţionat la paternalismul oc­cidental prin atitudini psihodramatice mai puţin convulsive.

Problema endemică a Ru­siei ţine de pretenţia com­petiţiei geopolitice, pe pi­cior de egalitate, cu Europa (şi apoi SUA). Rusia cons­truită pe teologia politică a Sinoadelor ecumenice, Ru­sia modernizată cripto-protestant prin despoţii luminaţi, Rusia sfâşiată în­tre panslavism şi capitalism are ca zestre genuină doar teritoriul şi patrimoniul imaterial al unei „energii spirituale“ necuantificabile. Sigur că a produs o mare cultură – de la artă sa­cră şi poezie până la ştiinţe, filosofie, te­o­logie, muzică, film sau gândire politică. Toate capodoperele create în spaţiul rus au fost însă adaptări ale geniului occi­den­tal la geniul rus. Sankt Petersburg, bună­oară, e piramida baltică, ridicată pe sche­lete anonime de sclavi, sub îndrumarea arhitecţilor italieni, francezi sau germani. Baletele ruseşti sunt importate din co­re­grafia franceză şi reexportate, cu succesul unui fals exotism, la Paris. Periplul Eca­terinei a II-a pe Volga, cu malurile ame­najate pastoral de Potemkin, copiază fan­teziile bucolice ale Mariei Antoaneta, la Petit Trianon. Numai că ţarina nu este de­capitată de popor…, ci îl striveşte somp­tuos, profitând de religioasa lui adoraţie imperială. Automobilele şi ceasurile ru­seşti sunt produse în fabrici germane, mutate la bucată în stepa siberiană. Tot ce face gloria Rusiei este importat, modificat, transfigurat, deci 100% autohton!

Cultura rusă este liturgică, res­ponsorială, mimetică, reactivă sau matricială: are, psihanalitic şi în durata lungă, toate atri­butele simbolice ale figurii fe­minine. O cuminţenie fertilă, o plasticitate vertiginoasă, o formidabilă vitalitate, un spor de umanitate autentică şi totuşi histrionică, iluzionistă, spectaculară. În termeni jungieni, cu tot cu anacronica lor incorectitudine de gen, Occidentul re­pre­zintă animus, Rusia, anima. E şi un alt mod de a recunoaşte că Rusia şi Occi­dentul sunt arhetipal inseparabile, ca ipos­taze ale unei psyche indo-europene de obârşie comună.
Cartea recenzată pune în joc istoria Ru­siei, de la Ivan cel Groaznic la Putin. E o cronică a violenţei, iraţionalităţii, auto-mesianizării. Dincolo de clişeul logocentric (Occidentul e Raţiunea), există în ase­me­nea serii descriptive destul „adevăr“ per­ceput ca atare, de ambele părţi. De secole, Rusia pendulează între a fi altceva şi a fi totuna cu spiritul european. Se vrea acolo şi totuşi deasupra, mai ales când te­me­iurile doritei sale întâietăţi vin dintr-un duh al smereniei, adică al slăbiciunii exal­tate la modul paulin. Rusia face obiectul unei autosacralizări cripto-păgâne. E di­vi­nizată idolatru, dincolo de retorica na­ţionalismului clasic, de secol XIX. Iubită mistic, ea apare ca un soi de a patra per­soană a Treimii, Sophia necreată, care transcende spaţiul şi timpul şi imprimă istoriei universale un sens sacrificial. Ce­lebra frază dostoievskiană – „frumusețea va mântui lumea“ – spune totul și, de fapt, nimic.

A cunoscut şi mistica apuseană „nebunii“ săi, nefiind scutită de hiperbole, excese şi comportamente aberante. În cazul Rusiei, amintita „nebunie pentru Hristos“ devine cumva ideologică şi se obiectivează ca ra­ţiune de stat. Nu doar în cazul emblematic al unui Rasputin, ci în însăşi stilistica de­ciziei strategice. Besançon notează omni­prezenţa discursivă a „suferinţei“, privită ca pedeapsă a unui păcat binecuvântat (felix culpa!), în contrast cu virtutea „res­pingătoare“ a ţărilor europene, unde fal­sul vine din superbia calculului etic. Toate ismele apusene prind rădăcini fanatice şi se ciocnesc pe scena intelectuală a Rusiei moderne, unde zelul neofit preface ten­siunea doctrinelor în teribile conflicte tri­bale. Socialismul, liberalismul, cato­li­cis­mul, anarhismul, nihilismul, narodni­cismul, pacifismul, panslavismul, avangar­dismul, comunismul, militarismul, na­ţionalismul exprimă o „gândire car­ni­voră“, asemănătoare cu flora gnos­ticis­mului elenistic. Singurul numitor comun rămâne Rusia autosacralizată, poligon al mântuirii lumii printr-o iubire fără speranţă şi alternativă. Chiar şi perioada sovietică se hrăneşte din continua luptă a „dreptei credinţe“ leniniste cu erezia, în numele adevărului unic, extras din crimă, represiune şi „purificare“ torţionară.

Alain Besançon povesteşte cu da­te şi fapte, în finalul cărţii sale, iluzia când inocentă, când per­versă a numeroşilor inte­lec­tuali francezi seduşi de Rusia sau cum­păraţi de Moscova comunistă, pen­t­ru a-i ser­vi drept cai troieni în „pu­treda“ cita­delă occidentală. Francezii, de stânga sau de dreapta, au crezut că Rusia leni­nis­tă le continuă Revoluţia… Şi cum să nu fie mag­netic atraşi de un spaţiu un­de tot ce e con­strângere normativă se to­peşte în poem, contemplaţie şi defulare bru­tală? Poţi com­para geometria vegetală de la Ver­sailles cu in­finitele păduri de me­steacăn din taiga? Să re­cunoaștem: „o min­ciună mare cât seco­lul“ continuă ast­fel să ali­menteze nos­talgia barbariei, ca izbăvire a civili­za­tu­lui co­rupt. Putem spune, resem­nați, că ma­re­le joc e departe de finalul său imposibil…  

Sursa: revista22.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *