Declanșarea Marii Terori s-a produs printr-o serie de hotărâri adoptate de Biroului Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice și prin ordine emise de Nikolai Ejov, comisar al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS. Se distinge mai întâi o hotărâre a Biroului Politic de la Moscova din 2 iulie 1937, trimisă tuturor prim-secretarilor regionali și republicani, în care se anunță despre nevoia reluării pe scară largă a luptei împotriva elementelor antisovietice. Unul din primele ordine ale lui Ejov care va avea un impact profund asupra a sute de mii de oameni a fost ordinul 00447 din 30 iulie 1937, intitulat „Cu privire la operațiunea de represiune asupra foștilor chiaburi, criminali și alte elemente antisovietice”. Conform acestui ordin, majoritatea secțiilor regionale și republicane ale NKVD trebuiau să înceapă operațiunea pe 5 august, altele – pe 10 august (Asia Centrală) și pe 15 august (Siberia de Est și Extremul  Orient). În total, operațiunea prevedea – în formula inițială, anunțată la sfârșitul lunii iulie 1937 – executarea sau condamnarea la termene de detenție a cca 270 de mii de persoane.

În Ucraina, din care făcea parte și RASSM, operațiunea începe oficial pe 5 august (după unele surse, pe 4 august). Prin ordinul 00447 se instituie cote pentru fiecare regiune sau republică, ceea ce nu este absolut nou în istoria represiunilor comise de puterea sovietică până atunci. Ceea ce constituie un element oarecum de surpriză este faptul că în comparație cu operațiunile din cadrul colectivizării sau cele împotriva unor grupuri etnice din 1934-1936, operațiunile din cadrul a ceea ce numim generic Marea Teroare (iulie 1937-noiembrie 1938) au avut loc ad-hoc șicuprindeau întregul teritoriu sovietic.  Din totalul celor care urmau să fie arestați conform ordinului 00447, circa 1/3 erau incluși în prima categorie ca fiind cei mai periculoși și care urmau a fi executați, iar restul – în cea de a doua categorie, percepuți ca reeducabili și care urmau să fie condamnați la un termen de detenție de la 8 la 10 ani de lagăr sau închisoare. Cotele stabilite pentru Ucraina erau de 8 000 pentru prima categorie și, respectiv, 20 800 pentru cea de a doua categorie, în total 28 800 de persoane. Pentru RASSM era fixat un „plan” de 200 de persoane care trebuiau executate, iar 500 – condamnate la 8-10 ani.

Autoritățile centrale de la Moscova sugerează că cifrele indicate sunt aproximative și că pot fi majorate, dar numai cu acordul expres al Centrului
(de regulă, cu permisiunea lui Ejov12, a adjuncților săi, precum și a lui Stalin și Molotov13). Ulterior aceste cote au fost majorate de câteva ori. Cum s-a întâmplat acest lucru și cum a funcționat mecanismului represiunilor în perioada iulie 1937-noiembrie 1938? Cu câteva săptămâni înainte de emiterea ordinului 00447, Ejov a discutat cu șefii regionali și republicani ai NKVD invitați la Moscova pe 16 și 17 iunie 1937. Unii șefi locali ai NKVD au exprimat rezerve cu privire la amploarea și necesitatea reluării terorii la o asemenea scară, drept urmare Ejov a operat imediat arestarea unora pentru a-i intimida pe ceilalți.

În RASSM, cotele au fost majorate pentru prima dată în primele două luni de la declanșarea operațiunii „antichiaburești” conform ordinului 00447. În arhiva fostului KGB de la Kiev s-a păstrat un document din 13 octombrie 1937, care menționează cota de 300 de persoane pentru RASSM la prima categorie. Prin urmare, din 30 iulie 1937 până la începutul lui octombrie același an, cota pentru prima categorie fusese ridicată cu 100 de persoane, adică a celor care urmau a fi executați. În luna următoare, majorarea cotelor pentru Ucraina în ansamblu și RASSM în particular vor fi mai simțitoare. Potrivit unui document din 22 noiembrie 1937, autonomia moldovenească avea deja un „plan” de 800 de persoane pentru prima categorie de arestați (o creștere cu 500 de persoane față de octombrie) și 1400 la a doua categorie, ceea ce reprezenta în total o creștere cu 900 de persoane față de cifrele indicate în ordinul 00447 din 30 iulie1937.

Un raport de la 7 septembrie 1937 stipulează că numai 22 la sută din cei prevăzuți a fi arestați în RASSM din prima categorie fuseseră reținuți, iar din a doua categorie – numai 3,8 %. Conducerea NKVD de la Kiev a tras un semnal de alarmă și în următoarea lună autoritățile din RASSM, de frica unor represalii, au accelerat ritmul îndeplinirii cotelor distribuite. Drept urmare, la 13 octombrie 1937, se raporta că aproape 2/3 din cotele privind prima categorie fuseseră îndeplinite (fiind executate 197 din cota de 300), iar la categoria a doua fuseseră arestate și condamnate la termene între 8 și 10 ani 322 de persoane din cota de 500. Chiar dacă nu erau încă realizate cotele stabilite, tot acum se cere o majorare de 200 de persoane pentru prima categorie și alta de 500 pentru cea de-a doua. La sfârșitul lunii octombrie 1937, numărul celor executați (categoria 1) se ridică la 277 de persoane, dintre care 172 erau considerate chiaburi, 54 – elemente criminale și 51 – alte elemente antisovietice.

Zece zile mai târziu, pe 4 decembrie 1937, numărul execuțiilor constituia 746 de persoane, dintre care marea majoritate – 738 – erau așa-numiții chiaburi și se pronunțase sentința de detenție pentru alți 939 de cetățeni, dintre care 390 fiind chiaburi (categoria 2)16. „Planul”, ajuns între timp la 2300 de persoane executate și condamnate la gulag (plus 100 de persoane raportate la cotele din 22.11.1937), era declarat îndeplinit sută la sută pe data de 3 ianuarie 1938. La aceeași dată, victimele represiunii politice proveneau în majoritatea lor din mediul rural – 2043 de persoane (89 %) și alte 257 de persoane (11 %) – din mediul urban.

Două săptămâni mai târziu, conducerea RASSM cere majorarea simțitoare a cotelor pentru ambele categorii, mai ales pentru prima categorie – la 1100 de persoane. Pentru a doua categorie se solicita sancțiunea de a aresta și a condamna la lagăr sau închisoare 300 de persoane. Ca urmare, conducerea de la Moscova a satisfăcut cererea autorităților de la Tiraspol, acordând cote peste prevederile planului, de 1800 de persoane per total, dar cu redistribuirea acestora pe categorii în felul următor: 800 – pentru categoria 1 (execuții) și 1000 – pentru categoria 2 (condamnări la detenție pe 8-10 ani). De data aceasta arestările au fost operate mult mai rapid decât în toamna anului precedent. Deja la 1 martie 1938, deci numai la două săptămâni de la formularea solicitării, erau executate sau erau deja condamnate la moarte 666 de persoane (83 % din „cote”), în timp ce în cazul celei de a doua categorii de victime se pronunțase verdictul pentru 889 de persoane (89 % din cotele distribuite). În același timp, din RASSM și din alte regiuni de frontieră ale Ucrainei s-au operat și deportări, în total 17 500 de membri ai familiilor ai căror capi fuseseră recent executați sau condamnați la lagăr sau închisoare. Puterea sovietică considera că aceștia pot deveni dușmani ai poporului și vor încerca să se răzbune, mai ales în contextul unui eventual război. Republicii Autonome Moldovenești îi revenea cota de deportare de 3500 de persoane, în timp ce regiunii Jitomir – 8000, regiunii Odesa – 6000 și regiunii Vinnița – 2000 de persoane. Deportarea membrilor familiilor celor supuși represiunilor supuși represiunilor era o urmare a ordinului NKVD era o urmare a ordinului NKVD nr. 00846 din 15 august 1937.

Asasinați de sovietici pentru că cereau redeschiderea bisericii

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti. Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era »enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii». Verdictul final suna în felul următor: «Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele inocente, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909. Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă. Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.
În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922. În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe. În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti», organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare. Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun». Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8). Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe. Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul». Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».
După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise. În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2). O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.
Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori. 

Din RASS Moldovenească făceau parte orașe Tiraspol, Rîbnița, Camenca, Grigoriopol sau Dubăsari - localități ce se află astăzi, cel puțin oficial, în R. Moldova.

Sursa: Dușmanul de clasă, Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 Editura Cartier, fragmente din capitolul "Marea Teroare" in RASS Moldovenească, 1937-1938.
Autor: Igor Cașu
Autor: Autor: Ion Varta, dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

Pe aceeaşi temă